Consumul în 2014

A devenit un fapt cert că acum, în 2014, stagnarea consumului e o boală periculoasă. Iar când spunem consum luăm în calcul toate gurile care înghit resurse: ale populaţiei, ale unităţilor bugetare şi ale bugetului în totalitate, ale companiilor lucrative. De aici, din zona consumului, se pun în mişcare motoarele economiei.

Acum aproape şapte decenii, părintele doctrinei „bunăstare pentru toţi”, Ludwig Erhard, văzuse cel dintâi că „în jurul consumatorului gravitează întreaga economie”. Această idee, plecată din Germania postbelică, a fost dezvoltată în milioane de cărţi şi de studii. Viaţa însă, viaţa reală, a luat-o înaintea cărţilor şi a demonstrat că, astăzi, consumatorul are un rol nou. El nu a rămas un simplu „punct fix”,în jurul căruia se învârte economia, ci a devenit focarul de la care producţia primeşte lumină şi căldură. Producătorul influenţează cererea, dar tot ce reprezintă oferta lui (cantitate, calitate, structură) depinde de consumator: de nevoile lui, de dorinţele lui, de plăcerile şi capriciile lui. Dar înainte de orice de banii lui (sănătoşi şi nu bolnavi de inflaţie) pentru că fiecare îşi rezumă consumul în raport de venituri, de cât vrea să economisească şi, de multe ori, de creditele pe care le poate obţine de la bănci.

Dacă românii nu vor avea în 2014 mai mulţi bani pentru a-şi plăti sporuri de consum, dacă magazinele, turismul, transporturile, alte servicii vor continua să-şi piardă clientela, pentru că populaţiei nu-i ajung banii, primul care pierde este bugetul. Fiindcă se restrâng încasările din impozite. De pierdut pierde însă întâi şi întâi PIB-ul, care îşi dobândeşte greu sensul real, acela de furnizor de bunuri şi servicii care să îmbogăţească oferta internă.

Guvernatorul BNR are un alt punct de vedere? Săptămâna trecută, în mass-media, a circulat o declaraţie contrară a domniei-sale. Era scoasă însă din arhive. O făcuse în februarie 2011. Atunci spunea: „Miza pe mai mult consum e o politică proastă”. Dar atunci, în 2011, dăinuia un fenomen pe care cărţile de economie îl numesc „iluzie monetară”. Convingerea că o creştere a salariilor, deci şi a consumului, impulsionat şi de o exuberanţă a creditării, ar fi benefică. Nu era însă benefică. Fiindcă oferta internă, inhibată de o productivitate înceată, fusese devansată copios de cererea internă. Şi era într-adevăr o prostie ca, în timp ce au fost făcute eforturi mari, cu deosebire în sectorul privat, ca de la un deficit excesiv al contului curent, de 17 miliarde de euro în decembrie 2008, să se strângă cureaua până la un deficit de numai cinci miliarde de euro în decembrie 2010, pe altă uşă să intre în economie stimulente pentru consum.

Acum însă, în 2014, guvernatorul BNR vorbeşte despre stimularea consumului. E deja un alt timp. Economia cere repunerea în drepturi a consumului. Într-o ecuaţie cu patru obiective: muncă, muncă, muncă şi creşterea cererii de consum, ca să ajungem la un PIB de 4 la sută.