Consumul, la răscruce

Peste trei zile ne vom despărţi de luna septembrie. Datele cu privire la creşterea economică în trimestrul al treilea din 2009 nu sunt definitivate. La Institutul Naţional de Statistică încă se fac socoteli. Şi se vor mai face socoteli până prin noiembrie. Până vom afla rezultatul final, de la forul autorizat, ne mulţumim cu estimări transmise pe diferite canale.

Dacă în primele două trimestre din acest an ne-am aflat în plină recesiune economică, cifrele căderii PIB-ului oscilând între minus 6% şi minus 9%, sperăm să vedem în trimestrele al treilea şi al patrulea cifre ceva mai tonice. Poate chiar cu semnul plus. Dar nu faţă de trimestrul al treilea din 2008, fiindcă ar fi imposibil, ci faţă de trimestrul al doilea din anul curent.

Cu o condiţie: să fie pus semnul egal nu pur şi simplu între salarii şi muncă, raport adeseori nesemnificativ, ci între salarii şi recunoaşterea muncii de către piaţă.

Toate vor fi însă zadarnice, dacă nu va fi stimulat consumul. Pentru că România are nevoie de mai mult PIB. Dar de unde să iasă însă mai mult PIB dacă Guvernul nu va investi mai mult, dacă populaţia nu va cheltui mai mult şi dacă în companii cifrele de afaceri nu vor creşte? În plus, se complică şi problema protecţiei sociale.

Guvernul e tentat să facă trimiteri la creşterea economică, de care leagă soluţionarea cererii sociale. Dar este la fel de adevărată şi reciproca: înmulţirea problemelor sociale ar putea prelungi recesiunea. Cât poate fi însă întinsă, la noi, plapuma protecţiei sociale? E clar că ne confruntăm cu condiţii de viaţă aflate la limita de jos, care impun un grad sporit de protecţie socială. Aici se formează însă un cerc vicios, fiindcă recesiunea restrânge speranţa că ar putea fi multiplicate resursele necesare unei protecţii sociale adecvate. Oameni necăjiţi, îngrijoraţi de prelungirea crizei economice, sunt îndreptăţiţi să ceară măsuri cu efecte rapide.

La rândul său, Guvernul este îndreptăţit să facă trimitere la buget şi să spună: astea-s resursele, atât putem să oferim. Şi iată-ne, astfel, în faţa unui paradox. Aici, în România, unde din 2003 şi până în 2008 autorităţile au făcut eforturi disperate pentru a încetini cererea de consum, care devansase dramatic oferta internă de bunuri şi servicii, producând o explozie a importurilor, ne vedem acum nevoiţi să stimulăm consumul. Folosind în acest scop ...deficit bugetar. Dacă în anii trecuţi, Comisia Europeană intervenea cu severitate şi ne impunea un deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, acum ne îngăduie să urcăm peste 7% din PIB. Iar FMI acceptă să "rupă" o parte din împrumutul acordat BNR pentru a finanţa acest deficit.

Există vreo explicaţie normală? Da, există. Ar fi fost normal ca deficitul să fie restrâns cât se poate de mult în vremea în care România avea creştere economică mare. Fiindcă un PIB tot mai mare aducea resurse mai multe. Mai ales că, în mod legic, economia se mişcă ciclic... şi că după ani de creştere de obicei vine un ciclu de descreştere. Că n-am acumulat excedente bugetare e o altă poveste...

Acum însă, în vreme de criză, resursele sunt mai puţine şi e nevoie ca deficitul să urce peste limita de 3%. Ar fi însă bine ca o parte a deficitului mare să stimuleze consumul, în timp ce o altă parte să susţină investiţiile.

Poate că, în acest an, criza va descuraja tentaţia perpetuă de a fi alocate fonduri pentru investiţii, fără a fi însă folosite. Pentru că, de ani buni, se tot alocă mult pentru investiţii, dar la sfârşitul anului, când se constată că nu s-au folosit banii, sunt făcute cheltuieli de consum.