"Contimporani" cu Eminescu

Parerea "gazetarului" Eminescu este observatia unuia din afara baroului, insa remarcile lui nu sunt deloc inactuale. Ba, dimpotriva, "hemoragia" de juristi, inceputa imediat dupa 1989, nu da semne sa se opreasca, iar versatilitatea profesionala a avocatului este chiar fisa postului acestuia.

La 27.06.1880, Mihai Eminescu scrie in ziarul "Timpul" ca "Perspectiva unui castig lesnicios a atras o multime de lume tanara in acele sale a vechilor universitati in cari se stabileau distingerile subtiri intre paragraf si paragraf, ba chiar intre cuvant si cuvant, advocatii fara de pricini se inmultira peste masura, deci se vede ca incepura a cauta pricinile cu lumanarea, incepura, dupa cum am dovedit mai multe cazuri, a se ocupa cu tranzactiuni de-a dreptul maloneste; saracia, sarcina familiilor, grijile vietii facu ca o parte a clasei careia-i e incredintata tocmai apararea justitiei sa alunece pe cai contrare justitiei. Prin multimea concurentilor pe acest teren, castigul, departe de-a mai fi lesnicios, devine greu si incepu sa alunece pe cai ilicite.

Nu trebuie a se uita ca, in genere, activitatea aceasta de vecinic comentator a unor texte pozitive deprinde inteligenta cu sofisme. A apara azi un lucru pe care maine il vei combate - in alt caz se-ntelege - , a apara o cauza nedreapta simtind bine ca este nedreapta, a-si razima adesea dreptatea pe mancuri de forma nu e instinctul innascut al justitiei, iata poate in majoritatea cazurilor clina periculoasa in care se misca inteligenta individului in aceasta cariera. Dar daca acest pericol e chiar ocupatiunea aceasta, cu cat se mareste el cand se combina cu nevoia, caci nevoia e sofistul cel mai mare de pe pamant. La alte profesiuni, escesele nevoii peste marginile legilor sunt oprite prin teama unei puteri nedefinite bine, prin teama de urmarile unor legi necunoscute in amanuntimile lor, prin frica de pedepse. Deodata insa, cu cunostinta legilor penale, advocatul are cunostinta deplina, caz cu caz, a tuturor pericolelor ce l-ar ameninta din partea justitiei in caz de abatere. Astfel, el are putinta de-a le calca, ocolindu-le, pazind formele, si nu cuprinsul legilor, caci justitia formala este ceea ce se cauta la tribunale. Deci neputinta de-a se hrani in mod onest conduce la acte incorecte moraliceste cari, facute insa cu paza formala a legilor, scapa de mana justitiei omenesti".

Parerea "gazetarului" Eminescu este observatia unuia din afara baroului, insa remarcile lui nu sunt deloc inactuale. Ba, dimpotriva, "hemoragia" de juristi, inceputa imediat dupa 1989, nu da semne sa se opreasca, iar versatilitatea profesionala a avocatului este chiar fisa postului acestuia. Interesul clientului, pe care il apara prin toate mijloacele permise de lege, e mai presus de prejudecatile moralistilor care refuza sa priceapa rostul si rolul avocatului. Dar, la urma urmei, avocatul nu face decat sa speculeze imperfectiunea actelor normative, caci ceea ce nu este interzis este intotdeauna permis. Imaginativ si speculativ, el reprezinta cealalta jumatate a "justitiei formale", intregita de statul acuzator, de multe ori abuziv si tiran. Ca si medicul, avocatul se ingrijeste de suferinta omului, cu deosebirea ca ultimul are la indemana anestezicul. Lucrand mereu pe viu, avocatul trebuie sa aleaga intre sinceritate si nesinceritate, astfel incat pacientul justitiabil sa-si incerce, in cunostinta de cauza, rezistenta la durere. Uneori, e mai profitabil sa ascunzi consecintele juridice ale "bolii", deoarece, din dorinta de a fi liber, individul isi pierde masura si devine nesabuit. Si ca sa fiu sincer pana la capat, cine isi accepta cu seninatate si resemnare funestul verdict? Alteori, vorba scriitoarei Marguerite Yourcenare, "Adevarul trebuie copt intr-un sos de minciuna pentru a fi mai usor de inghitit". Obisnuit sa lupte pentru orice respiratie, omul cazut in necaz nu-l are langa el decat pe avocat, caruia i se marturiseste si i se incredinteaza cu speranta ca macar asa pacatul sau penal va fi impartit cu cineva. O relatie delicata si, deseori, stanjenitoare, complicata si devoratoare, ursita sa subrezeasca carapacea propriei moralitati. Un zbucium launtric, devastator si continuu intre datoria profesionala si tremurul etic de trestie pascaliana, cam asta inseamna sa fii avocat, dincolo de sofisme si prejudecati ieftine.