Copil crescut fără gaşcă

Mama unui adolescent care stă tot timpul în faţa computerului, închis în camera lui, îi explică însingurarea prin aceea că a crescut fără gaşcă. În bloc n-a avut copii de vârsta lui, spune ea, cu care să se adune seara la ultimul etaj, în uscătoria de rufe, şi să se manifeste conform cu îndrăznelile, curiozităţile şi complexele vârstei, iar cartierul, fiind tot unul de blocuri, fireşte că nu avea şi un colţ al străzii, ca în vechile noastre cartiere, ca să aibă şi gaşca un loc al ei.

Mama adolescentului cu probleme acute de socializare vorbeşte de copii crescuţi fără gaşcă în acelaşi mod preocupat şi pedagogic, în care alte femei vorbesc de copii crescuţi fără părinţi sau fără profesori capabili. În mintea sa, gaşca e o comunitate, unde băieţii se formează ca bărbaţi, iar fetele învaţă lucrurile pe care n-or să le afle niciodată de la mama şi de la tata.

Având o slujbă, care nu-i permite să aibă controlul copiilor pe durata întregii zile, mama adolescentului pasionat de computer vede în gaşcă un substitut, cu bune şi cu rele, al familiei. La urma urmei, spune ea, tot timpul trebuie să alegem între două rele.

Din grupul meu de fete de la liceu, am rămas cu două prietene pentru tot restul vieţii. Gaşca se sparge, dar prieteniile rezistă. Fără gaşcă, băiatul meu n-are prieteni. Îl îmbolnăveşte computerul. Stă de vorbă cu străini din Macao şi din America, are o fată din Suedia, cu care discută despre sex şi fac tot felul de perversiuni de la distanţă, iar cu mine tace, de parcă am fi nişte străini. Mama adolescentului trăind în lumea virtuală a programelor de computer înţelege corect, dar defineşte cu multe aproximaţii în limbaj o chestiune de boltă a adolescenţei: împrietenirea.

Din pricini care ţineau probabil de firea mea, dar şi datorită schimbărilor haotice pe care le-am trăit până spre 30 de ani, n-am reuşit să stabilizez prietenii. Neavându-le, nu le-am simţit lipsa. Mai bine zis nu mi-am dat seama că senzaţia de frustrare latentă, surdă, ascunsă, pe care o încercam chiar şi atunci când îmi mergea mai bine, se datora absenţei prietenilor. Nu aveam cu cine să împart trăirile deosebite, nici cu cine să mă ajut în conjucturi nefericite.

Am avut însă şansa să cunosc un om cu talent la prieteni, care şi acum, când face 50 de ani, îi cultivă cu sinceritate şi cu loialitatea celui mai bun lucru de care a avut parte. E gaşca din cartierul în care a copilărit. Cartierul nu mai există, copiii s-au risipit în locuri şi în profesii, care pe alţii îi separă definitiv, însă gaşca e şi azi tot atât de solidară într-un legământ nescris ca în urmă cu trei-patru decenii.

Sunt bărbaţi în toată firea, cu afaceri în care duritatea şi o doză de cinism intră în ecuaţia câştigului, care însă se ţin aproape, chiar şi când nu au un motiv anume. Nu s-au adunat niciodată toţi cei douăzeci de copii din gaşcă, dar câte trei, patru, aleatoriu, fără să decidă unde şi când, din instinct, se întâlnesc şi se copilăresc. E greu de spus ce înseamnă copilărirea, la nişte bărbaţi altfel foarte gravi şi responsabili. Dar când sunt laolaltă, înţelegi ce valoare în absolut are.
Ce bine mi-ar fi fost să fi avut şi eu parte de o gaşcă aşa cum a fost a lor!