Copil de emigranţi

Nu ştiu dacă există scenă mai emoţionantă pe lume, în paleta aceasta de realităţi pe care ne lăudăm că suntem capabili să le înţelegem, decât tristeţea unui copil. Un băieţel de vreo şapte ani, cu bluza băgată în pantaloni şi cu adidaşi în picioare, cu palmele bine dezvoltate şi cu umerii puţin lăsaţi, venise cu tatăl său să-şi lase mama la aeroport. Mama pleca acasă, pentru câteva zile, el rămânea în oraşul adoptiv de dincolo de frontiere şi idealuri. O familie de emigranţi care a încercat, prin toate mijloacele cinstite,  să îşi facă loc pe lume, să găsească un loc care să le aline neajunsurile, un domiciliu în care să fie timp şi pentru vieţile lor, oricum prea chinuite şi prea nefericite. Copilul, la un moment dat, se apropie de mamă şi o ia în braţe disperat, înconjurându-i trupul cu ambele mâini. Apoi se trage un pas înapoi şi se uită la părintele său, în aşteptarea unei consolări credibile. Plângea de dor de casă şi deja de dor de mama lui, pe care, pentru câteva zile, trebuia să o dea pe mâna distanţei. „Nu mai plânge, mâine mergem cu maşina…”, îi spune tatăl, încercând să-l convingă că dezastrul pe care îl trăieşte inima sa neexperimentată de copil nu este nici pe departe definitiv. Băieţelul zâmbeşte amar, de parcă maturitatea l-ar pândi fără drept la replică, şi încearcă să-şi şteargă lacrimile sau măcar să-şi înghită sughiţul. Formalităţile de îmbarcare avansau, cei trei stăteau nedespărţiţi la coada care ducea spre o scurtă, dar dureroasă separare. „Mamă, ai apă la tine? Mai bine cumpără-ţi acum o sticlă…”, rosteşte cu grijă micuţul pe care nu îl interesa decât ca mama să fie bine şi să se întoarcă repede acasă. Un acasă pe care nimeni nu-l mai poate localiza pe hartă. Un acasă care şi-a cam pierdut din greutate şi din înţeles. „Ce să-ţi aduc când vin?”. Momentul de rămas-bun era tot mai aproape de ei, protagoniştii unei drame reale, mascată inteligent de falsele priorităţi ale calendarelor. „Brânză cu roşii, mamă”. „Atât?”. „Atât.”. Băiatul zâmbeşte şi o ia iarăşi în braţe pe cea care pare că a sacrificat totul pentru a-i oferi un viitor demn. Obrajii i se aprind tot mai tare. „Ţie ce să-ţi aduc?”, îşi întreabă femeia soţul, care asista neputincios la suferinţa celor mai dragi fiinţe. „Nimic. Nici nu-mi mai aduc aminte ce gust are mâncarea de acasă…”. Aşadar, sunt plecaţi de multă vreme. Nu era nici prima depărtare, nici prima îmbarcare îngânată de lacrimi şi de promisiuni. „Să vă fac o poză împreună, să le arăţi acasă, să vadă cât a crescut băiatul, cât e de înalt pe lângă tine!”. Altă îmbrăţişare şi alte planuri.

Un aeroport al lumii. O familie de români. Un copil trist, obligat să plătească notele de plată ale altor generaţii, ale unor sisteme care au mers prost, care s-au blocat parcă pentru totdeauna. O despărţire de câteva zile. O dramă individuală reprezentativă pentru o întreagă societate. Imaginile mă urmăresc obsedant. Lăcrimez şi eu cu ei şi mi se pare groaznic de nedrept ce li se întâmplă. „Mamă, ai apă la tine?”. „Nu mai plânge, mâine mergem cu maşina…”. „Ce să-ţi aduc când vin?”. „Brânză cu roşii, mamă”. „Atât?”. „Atât.”.