Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Chiar aşa, eu am avut nu una, ci mai multe copilării! Vreo trei la număr. Prima s-a consumat la Islaz, la bunicii şi fraţii mamei. Amintirile mele despre mine, şi nu numai, acolo încep. Într-o casă sărăcăcioasă, de pământ bătut, cu două odăi, magazie, beci şi ogeac. (Dar, vorba lui Sinuhe, eroul lui Mika Waltari din "Egipteanul", "nimeni nu este atât de sărac, încât în copilăria lui să nu fi fost şi o licărire de lumină şi de bucurie de care să nu-şi amintească la bătrâneţe".)
Şi podul, să nu-l uit. Podul misterelor, căci spaţiul acela întunecat şi împăienjenit ascundea taine cu nemiluita. Ori de câte ori îl vizitam găseam ceva care să mă trimită departe, pe tărâmuri inaccesibile altfel. O carte veche, de pildă, cu cotorul ros de şoarecii înmulţiţi printre lucrurile stivuite sub acoperiş. Sau obiecte din timpuri străvechi, ruginite, rupte, destrămate, înţepenite, cu vârste incerte şi imprecise. Le pipăiam vrăjit, şi-n jurul lor încropeam poveşti, recompuneam vieţi apuse, nespuse de careva vreodată. Le ştergeam de praf şi le dădeam suflare, încredinţat că firişoarele de lumină prelinse prin despărţiturile ţiglelor sunt tocmai puterile cereşti, coborâte să mă inspire. Era tare bine în pod, la doar câteva palme de cer! Cum la fel mă simţeam şi-n duzii dinspre gardul de uluci. Înspre vară, când rămurişul era verde şi des, mă cocoţam în vârf şi întârziam ore în şir în răcoarea umbrei tremurânde. Cred că aşteptam să-mi crească aripi, să mă înalţ în rotocoale în văzduhul pufos, aidoma berzelor. Niciodată n-am fost atât de liber ca în duzii din oborul bunicilor! Priveam uliţa de sus şi deodată toate mi se păreau mai mici, lumea se strângea, se micşora de parcă era o lume de pitici. Iar eu îmi închipuiam că sunt stăpânul ei, tolănit în jilţul de crengi şi înconjurat de-o curte păsărească. De grauri şi rândunici, de vrăbii şi ciori, amestecate de-a valma cu omizile păroase şi colorate ca nişte saltimbanci caraghioşi. Cohorta asta de necuvântătoare îmi slujea cu devotament şi loialitate, mă răsfăţa cu pastorale nemaiauzite altundeva. Visam să-mi iau zborul o dată cu rândunicile, cu berzele şi cu cocorii, să colind prin ţările lor calde, deoarece, prin august, unii supuşi mă părăseau pentru neştiute regate străine. Regatul meu din copac se năruia trosnind, dezgolit de frunze, şi mă năpădeau tristeţile cu sclipiri de brumă. Iarna o zbugheam desculţ prin zăpadă şi apoi mă ghemuiam lângă soba încinsă. Ascultam amorţit scâncetele buştenilor cuprinşi de vâlvoarea focului şi mă uitam pe tavanul cutreierat de roiuri de muşte. Noaptea se lăsa devreme şi câinii slobozi alergau nebuneşte prin întunericul lătrat.
Mă închipuiam câine şi-o luam la goană cu ei, tăind bătătura-n lung şi-n lat.
Eram iarăşi liber, ca-n duzii încremeniţi de ger. Liber şi fericit. Într-o zi, însă, s-a întâmplat să moară muma Lisandra, şi scaunul de la poarta ei s-a golit pe veci.
Pe scândura aceea noduroasă, vârstnica vecină aduna toţi copiii de pe linie şi le depăna, cu o voce moale, istorioare adevărate. Uneori, scotea din buzunarele ponosite bomboane şi ni le dăruia, iar noi le înşfăcam lacom şi le ronţăiam plescăind de poftă. Moartea mumei a crăpat definitiv universul acela părelnic perfect şi veşnic. Nici baba Ispasa n-a trăit de-a pururi, nici Gherghina Gruia (sora ma-marii), nici tuşa Mărina Boşneagu, nici Dobra lu' Gargaz.
Nu, ele s-au prăpădit în a dintâi copilărie a mea. Tuşa Mărina s-a stins brusc, abia dacă i-au aprins lumânarea la cap. Se copseseră dudele şi dimineaţa am zărit-o culegându-le din ţărână. Stătusem cu ea de vorbă, fiindcă locuia peste drum.
La amiază am auzit strigăte de groază, repezite: "Moare Mărina! Moare Mărina!". Fugeau muierile să o privegheze, s-o gătească pentru călătoria de dincolo. Fugeau de duduia pământul, cu basmalele fluturând îndoliat! Ţipau speriate, cu pupilele ieşite din orbite şi îşi făceau cruci, care mai de care. Când au pus-o în coşciug, s-a stârnit jalea. Babele boceau sfâşietor, aplecându-se spasmodic deasupra moartei şi apucând-o de ţoalele noi. Satul întreg se încordase de spaimă, cerul se înfiorase şi el, ce mai, îţi venea să mori dimpreună cu răposata, să n-o laşi singură taman atunci! Morţile astea, de moşi şi babe, m-au marcat într-atât, încât n-am mai catadicsit să râd, m-au secat de exuberanţă. În lumea aia îngustă şi închisă, de-o asprime ghimpoasă, orice dispariţie se resimte dureros, n-o înlocuieşte nimeni şi nimic. Vieţuieşti laolaltă cu absenţii şi, deseori, te trezeşti pălăvrăgind cu ei, deşi nu ţi s-au clătinat minţile!
A doua copilărie a durat aproape trei ani, la Cernavodă. Plecasem din Islaz, inundat de lacrimi, terciuit de amărăciunea depărtării potrivnice. Plângând întruna, am înţeles că viaţa presupune şi dor, că, fără dor, omul e fiară ori maşină. Am ales să rămân om şi de aceea, întors din Teleorman, la terminarea vacanţelor, căram cu mine ba pui de găină, ba de raţă, ba de porumbei. Îi creşteam revărsând asupră-le dorul de prima copilărie, dragostea de bunici. Curând, aveam să realizez că dorul e o fiinţă vie, pitită în şuieratul locomotivei. Cu fiecare locomotivă fluierând la intrarea pe podul din Saligny, sufletul mi se chircea de alean şi o pornea de-a buşilea către Islaz. Ca un blestem, moartea pătrunsese şi aici. Un şofer răsturnat cu dubiţa, însângerat şi mutilat, şi un scafandru prins de vârtejul apei, pe Valea Carasu, la piciorul unei ecluze smintite, mi-au înnegurat şi această a doua copilărie.
A de pe urmă copilărie s-a risipit la Turnu Măgurele. Dorul de bunici nu se ostoise în "surghiunul" dobrogean, dimpotrivă. Oraşul mă primise cu oareşce ostilitate, cu mahalale de ţigani viforoşi, imposibil de ocolit. Treceam zilnic prin faţa caselor jupuite şi duhnind a urină şi fecale, înlăuntrul cărora leneveau bărbaţi tuciurii cu părul zbârlit şi mustăcioşi, înspăimântători în ochii copilului care eram. Treceam paralizat de frică, pregătit oricând să fiu răpit şi întemniţat în cocioabele dărăpănate, cu geamlâcuri murdare. Păşeam cercetând atent strada mocirloasă şi stăpânită de câinii sălbăticiţi, ca nu cumva să mă înghită ameninţătoarea pustietate. Mă lipeam de trecătorii mai în etate şi până ce traversam ţigănia respiram pe sărite, să nu mă bunghească barbarii balaoacheşi.
Copilăriile mele, trei la număr, m-au învăţat libertatea, moartea, dorul şi frica. Târziu, am aflat că viaţa înseamnă, la un loc, şi libertate, şi dor, şi frică, şi moarte, îndeosebi moarte!
O fi mult, o fi puţin?, mă întreb azi, şi zău dacă sunt în stare să răspund ignorându-mi copilăria fărâmiţată. "Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia!", rostesc precum nefericitul Sinuhe...
Citește pe Antena3.ro
