Costul navigării contra curentului

Fiind în principal o criză a speculaţiilor ce au întrecut măsura şi ce au scăpat de sub orice control, din cauza dereglementării pieţelor financiare, lichidării separaţiilor între diferitele segmente distincte ale acestora, precum şi sofisticării necesare a produselor financiare, criza în mod obiectiv a lovit în plin tocmai ţările pe ale căror pieţe financiare se desfăşurau respectivele speculaţii, îndeosebi SUA. Ţările emergente, cu pieţe financiare, pe de o parte, nemature, dar şi, pe de altă parte, nedesfăşurând tocmai acest gen de operaţiuni speculative, au apărut într-un fel protejate. Impactul asupra lor avea să fie indirect.

Criza financiară de pe pieţele mature avea să determine în mod obiectiv o goană furibundă după bani lichizi pentru plăţile urgente, din operaţiuni curente sau din datorii scadente. Când morişca nu mai merge şi se aleargă în disperare după bani pe pieţe, nu mai contează avuţiile mobiliare sau imobiliare, ce se depreciază văzând cu ochii, ci banii lichizi, adică numerarul sau banul imediat mobilizat (conturi curente, depozite etc.). Se declanşează o criză de lichidităţi! Căutat de toată lumea, banul devine rar şi scump. Pentru ţările emergente, aceasta înseamnă înăsprirea accesului de finanţări internaţionale, atât “fizic”, cât şi din punctul de vedere al costului. Şi, evident, cu cât necesarul de finanţare internaţională este comparativ mai mare în cazul unei ţări, cu atât impactul crizei financiare internaţionale este mai puternic resimţit. Foarte curând, economia reală preia acest impact. Presată, moneda naţională scade. Costul importurilor creşte şi inflaţia internă urcă. Evident, asemenea efecte vor fi mai mici, dacă finanţarea externă reprezintă, să zicem, 5% în echivalent PIB şi vor fi dărâmătoare în cazul în care finanţarea externă reprezintă de trei ori mai mult, precum 14% în echivalent PIB în situaţia României. Pentru astfel de ţări, printre care, din păcate, şi România, criza internaţională devine o clasică şi greu de înfruntat “criză de cont curent”.

Vulnerabilitatea în care România se afla la declanşarea crizei financiare internaţionale era extremă. Aceasta se opunea într-o mare măsură avantajului pe care România îl prezenta prin faptul că pe piaţa ei financiară nu se derulau operaţiunile speculative de tipul celor lovite de criză în SUA şi în alte ţări occidentale. Criza internaţională putea constitui deci o nefericire, dar putea oferi şi o oportunitate. Depindea foarte mult de modul în care se naviga. Impactul cert şi general la scară globală al crizei financiare internaţionale pe linia temperării speculaţiilor şi freneziilor fără temei, precum şi pe linia reîntoarcerii la economia reală era pur şi simplu o mană cerească pentru România, care, în contextul euforiei cu privire la avântul ţărilor emergente, o luase realmente razna cu tot felul de aiureli care mai de care mai dăunătoare: creditări disproporţionat de mari faţă de depozite; trai mult peste plapuma proprie; viteză de creştere a consumului prin creditări cu care nici un alt proces economic, şi înainte de toate producţia, nu putea ţine pasul; dezarticularea gravă în acest fel a economiei; creşterea necontrolabilă a deficitului extern; aprecierea artificială a monedei naţionale. Criza financiară internaţională putea fi duşul rece al întoarcerii cu picioarele pe pământ.

Or, din cauza debandadei politice şi comportamentului nesăbuit al partidelor în perspectiva alegerilor, s-a ajuns să se navigheze exact contra curentului.

Pomenile electorale, aducând un imens stimul consumului, tocmai într-un moment în care acesta se cerea descurajat, au împins vulnerabilitatea deja extremă a României la paroxism, anulând relativul avantaj al primitivismului sectorului financiar şi exacerbând nota de plată a deficitului extern.