Criza postcriză

Lumea s-ar putea confrunta cu o inflaţie accentuată şi cu o "criză postcriză" după ce economia globală se va revigora, avertiza recent ministrul german al Finanţelor, Peer Steinbrück.

"Măsurile adoptate, finanţate prin datorii de proporţii, ar putea pava drumul către următoarea criză", a subliniat Steinbrück. "Sumele uriaşe pompate către pieţe ar putea foarte uşor să copleşească pieţele de capital, rezultând o inflaţie ridicată la nivel global, care s-ar putea suprapune perioadei de redresare economică", a adăugat oficialul german.

Pentru a explica mai în detaliu ce doreşte să transmită ministrul german, ar trebuie spus că gestionarea inflaţiei în strânsă corelaţie cu masa monetară reprezintă o tradiţie de care Bundesbank - banca centrală a Germaniei - nu s-a dezis niciodată. Iar atunci când înalţii oficiali din această ţară văd că în momentul de faţă există pe pieţe cea mai mare cantitate de bani neacoperită cu bunuri şi servicii din ultimii 25 de ani, trag instantaneu semnalul de alarmă. În condiţiile în care o multitudine de companii şi persoane s-au refugiat în cash, politicile monetare expansive au venit să suplimenteze cantitatea de bani de pe pieţe prin "fabricarea" altora. Şi cu cât se amplifica lipsa de încredere, cu atât injectau mai mulţi bani principalele bănci centrale ale lumii - până au ajuns la cele mai mici rate ale dobânzilor din ultimele decenii...

Banii de care vorbea Steinbrück nu provoacă deocamdată inflaţie, fiindcă sunt inactivi. Băncile, investitorii şi populaţia încă stau cu cash-ul în seifuri sau "la saltea" şi refuză să-l arunce în consum. Numai că e o chestiune de timp până când încrederea va reveni şi atunci se va observa cum capacităţile de producţie nu fac faţă cererii înglobate în imensa masă bănească deţinută, ceea ce va aprinde preţurile.

Un al doilea puseu de criză, care ar urma perioadei de inflaţie şi revigorare a economiei, poate fi judecat pe seama "precedentelor" din perioada interbelică. Marea Depresie din 1929-1933 a durat de fapt până în 1938-1939. Asta pentru că în 1932-1933, când guvernele s-au grăbit să anunţe că s-a ieşit din criză, a urmat un val inflaţionist puternic. Iar după aceea, pe fondul revenirii neîncrederii, a avut loc un al doilea episod deflaţionist, evidenţiat prin rate ale şomajului de 17%-19% în 1938-1939.

La fel se poate întâmpla şi acum. Când îşi vor da seama că inflaţia îi loveşte în "raritatea" bunurilor pe care le posedă - respectiv banii -, indivizii şi companiile îşi vor îndrepta atenţia către active mai rare, care nu-şi pierd valoarea în timp şi nici nu pot fi multiplicate prin politici monetare discreţionare. Vor achiziţiona aur, platină, argint, după care vor trece la petrol şi la metale neferoase (cupru, nichel etc.). Iar când vor vedea că după "concurenţa" cash-ului a urmat cea a metalelor, băncile centrale vor sări din nou în apărarea banilor emişi de ele, cerând guvernelor să reglementeze drastic şi bursele de mărfuri, aşa cum au făcut-o cu pieţele financiare.

Nu asta este soluţia, ci acceptarea adevărului că de fapt nu mărfurile se scumpesc, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. Odată recunoscut acest adevăr, nu mai rămâne decât să fie eliminată sursa de suspiciune prin legarea banilor de activele în care piaţa are încredere. În urmă cu o sută de ani, cine mergea cu o bancnotă la bancă primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur. Acum, banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii.

Incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că această cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti.