x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Cu fantomele la plimbare

Cu fantomele la plimbare

de Tudor Octavian    |    24 Mai 2010   •   00:00

Într-o seară, cu puţin înainte de a se întuneca, l-am zărit târându-şi nevasta bătrână la braţetă pe unul din mahării de odinioară ai lui Ceau­şescu. Ar fi putut foarte bine să se plimbe pe bulevard, fiindcă ori­cum nu mai însemna nimic, iar cei care l-ar fi recunoscut ori erau tot de-ai lui, ori nu mai erau. Dacă pre­fera uliţele necirculate din preaj­ma Pieţei Muncii, o făcea ca să-şi mai dea importanţă. Dovadă şi ochelarii negri, cu care îi timora cândva pe culturnicii chemaţi la or­dine. Nişte ochelari mici şi răi, cum obişnuiesc pokeriştii profesionişti şi cum poartă în filme ma­fioţii. Ca el, ferindu-se de mul­­ţimi, pot fi văzuţi pe străzile din jurul Te­leviziunii  Publice şi alţi "foş­ti". Au aerul celor ieşiţi în taină dintr-o ascunzătoare, ca să se în­toar­că uşu­raţi în ea. La 20 de ani de la ma­­rea schimbare se poartă ca ile­ga­liştii din anecdotă: se as­cund, deşi nu-i caută nimeni. În cei 20 de ani, câţi s-au scurs de la vre­murile când ei şi-au pierdut ros­turile şi au traversat o perioadă de panică, au îmbătrânit şi au de­venit de ne­re­cunoscut. Oamenii pu­terii sunt ca apa, iau forma func­ţiei în care sunt puşi, la fel cum apa ia forma vasului în care e pusă. Omul-funcţie e cu totul altul decât omul căzut dintr-o dată în rândul oamenilor obişnuiţi. La unii dintre căzuţi încă mai presează ne­voia de a fi recunoscuţi, dublată de grija că asta le-ar aduce unele ne­­plăceri. Când ies seara la plim­ba­­re, o fac de parcă ar pipăi tra­seul, de parcă ar adulmeca nişte pri­­mejdii stătute, dar gata să se activeze.

Un fost primsecretar de judeţ din Constanţa iese câteodată din casă şi în miezul zilei. S-a îngrăşat şi arată ca un butoi care se rostogoleşte leneş. Doar privirea i-a rămas vigilentă, la pândă, alertată probabil de faptul că, deşi a trecut timpul, unii şi-au dat seama c-ar putea fi el "ăla". Mă întreb dacă în sinea lor n-au fost invidioşi cumva pe cei care imediat după 1990 au suportat nişte procese şi ani de puşcărie. Cărora li s-a con­sfinţit astfel un rol politic şi social important, nu contează în ce fel de regim. Anonimatul, când ai fost o viaţă în centrul atenţiei, e asemenea unei boli incurabile.

Te întrebi ce-i face atât de bicisnici, de vulnerabili la lumea de azi? Faptul că nu mai au putere? N-o mai au, dar n-o duc prost, au copii pe care i-au aranjat, au pensii de protecţie şi au şi ce vinde din case. În plus, mulţi dintre vechii subordonaţi şi tovarăşi sunt bine aranjaţi şi nu-i uită.

Bătrâneţea e aceea care-i lo­veşte în purtare, în reacţii, în vizaviul cu oamenii. Necazurile vârstei înaintate sunt democratice, ne fac pe toţi egali. Vine o scadenţă când banii, puterea, trecutul nu mai contează. Fostul prim mare cenzor Popescu a îmbătrânit la fel ca Ioneştii pe care i-a cenzurat.

×
Subiecte în articol: editorial