Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o seară, cu puţin înainte de a se întuneca, l-am zărit târându-şi nevasta bătrână la braţetă pe unul din mahării de odinioară ai lui Ceauşescu. Ar fi putut foarte bine să se plimbe pe bulevard, fiindcă oricum nu mai însemna nimic, iar cei care l-ar fi recunoscut ori erau tot de-ai lui, ori nu mai erau. Dacă prefera uliţele necirculate din preajma Pieţei Muncii, o făcea ca să-şi mai dea importanţă. Dovadă şi ochelarii negri, cu care îi timora cândva pe culturnicii chemaţi la ordine. Nişte ochelari mici şi răi, cum obişnuiesc pokeriştii profesionişti şi cum poartă în filme mafioţii. Ca el, ferindu-se de mulţimi, pot fi văzuţi pe străzile din jurul Televiziunii Publice şi alţi "foşti". Au aerul celor ieşiţi în taină dintr-o ascunzătoare, ca să se întoarcă uşuraţi în ea. La 20 de ani de la marea schimbare se poartă ca ilegaliştii din anecdotă: se ascund, deşi nu-i caută nimeni. În cei 20 de ani, câţi s-au scurs de la vremurile când ei şi-au pierdut rosturile şi au traversat o perioadă de panică, au îmbătrânit şi au devenit de nerecunoscut. Oamenii puterii sunt ca apa, iau forma funcţiei în care sunt puşi, la fel cum apa ia forma vasului în care e pusă. Omul-funcţie e cu totul altul decât omul căzut dintr-o dată în rândul oamenilor obişnuiţi. La unii dintre căzuţi încă mai presează nevoia de a fi recunoscuţi, dublată de grija că asta le-ar aduce unele neplăceri. Când ies seara la plimbare, o fac de parcă ar pipăi traseul, de parcă ar adulmeca nişte primejdii stătute, dar gata să se activeze.
Un fost primsecretar de judeţ din Constanţa iese câteodată din casă şi în miezul zilei. S-a îngrăşat şi arată ca un butoi care se rostogoleşte leneş. Doar privirea i-a rămas vigilentă, la pândă, alertată probabil de faptul că, deşi a trecut timpul, unii şi-au dat seama c-ar putea fi el "ăla". Mă întreb dacă în sinea lor n-au fost invidioşi cumva pe cei care imediat după 1990 au suportat nişte procese şi ani de puşcărie. Cărora li s-a consfinţit astfel un rol politic şi social important, nu contează în ce fel de regim. Anonimatul, când ai fost o viaţă în centrul atenţiei, e asemenea unei boli incurabile.
Te întrebi ce-i face atât de bicisnici, de vulnerabili la lumea de azi? Faptul că nu mai au putere? N-o mai au, dar n-o duc prost, au copii pe care i-au aranjat, au pensii de protecţie şi au şi ce vinde din case. În plus, mulţi dintre vechii subordonaţi şi tovarăşi sunt bine aranjaţi şi nu-i uită.
Bătrâneţea e aceea care-i loveşte în purtare, în reacţii, în vizaviul cu oamenii. Necazurile vârstei înaintate sunt democratice, ne fac pe toţi egali. Vine o scadenţă când banii, puterea, trecutul nu mai contează. Fostul prim mare cenzor Popescu a îmbătrânit la fel ca Ioneştii pe care i-a cenzurat.
