Cu Tine, până la sfârşitul lumii

Recunosc, mi s-a întâmplat de câteva ori. Atunci când am fost în America, m-am pomenit întrebându-mă: De ce n-o fi asta ţara mea? La fel şi în Anglia, Franţa, Germania, Japonia. Dar mi-a trecut repede. M-am ruşinat imediat de gândurile mele şi ţi-am cerut, de-acolo, de departe, unde mă aflam, iertare, deşi ştiam că Tu ştii că-mi lipseşte curajul de a fi altceva decât român, putând, prin urmare, să contezi pe prostul de mine până la capăt.

Era ca şi în privinţa mamei, când eram copil. Când am mers pentru prima oară în tabără, aş fi vrut să pot spune că mama e profesoară, sau ingineră, sau doctoriţă. Să fi apărut însă în clipele următoare cineva cu puteri dumnezeieşti zicându-mi că mi se va îndeplini dorinţa, dar că va trebui să mă nasc pentru asta din nou, n-aş fi vrut în ruptul capului să-mi fie mamă altcineva. Aş fi ales-o tot pe mama să mă nască, chiar dacă ea nu era şi n-avea să fie niciodată profesoară, ingineră sau doctoriţă. O mie de vieţi dacă mi-ar fi date, aş vrea ca ea şi numai ea, femeia de la ţară, desculţă şi neştiutoare de carte, să-mi fie mamă.

Aşa şi cu Tine, vreau să rămâi până la sfârşitul lumii ţara mea. Eşti prima după mama cu care stau în felul acesta de vorbă. Doar noi doi, între patru ochi, atât. Numai cu mama puteam să vorbesc astfel. Însă ea nu mai este. N-am găsit pe nimeni altcineva să-i ţină locul. Tu semeni cel mai mult cu mama. De aceea, mi-am luat îndrăzneala de a-ţi vorbi atât de deschis. Mi s-a părut apoi că şi momentul ar fi unul potrivit.

Va fi la începutul săptămânii viitoare ziua Ta. N-am să vin la Arcul de Triumf să-ţi aduc flori. N-am să mă înfăşor în steagul tricolor ca să arăt cât sunt de patriot. N-am să apar la televizor ca să-ţi declar că te iubesc. Eu ştiu aşa, patriotismul înseamnă să taci şi să faci. Să faci cât mai bine ceea ce ai de făcut. Părinţii mei şi părinţii lor, ca şi părinţii părinţilor acestora, au avut toată viaţa de făcut un singur lucru: să cultive pământul. Şi l-au cultivat, fiind exact din motivul acesta nişte buni patrioţi. N-au cerut şi nu le-a dat nimeni vreun certificat pentru asta.

Atunci când au fost războaie, bărbaţii din familia mea au pornit, asemenea celor din familiile tuturor românilor, pe front. Şi, deşi le-a fost frig din pricina dormitului sub cerul liber şi vara, şi iarna, nu s-au grăbit să se îmbrace în steagul tău, ca să le fie mai cald, şi nici ca tu să vezi în felul acesta că ei te iubesc. Şi-au mărturisit iubirea pentru tine suferind şi tăcând. Uneori atât de profund, încât s-a crezut despre ei că sunt morţi.

Drept pentru care le-au adunat oasele de pe câmpuri şi le-au îngropat în cimitire străine. S-au făcut pământ românesc pe acolo unde au fost îngropaţi, un pământ care nu se va mai întoarce niciodată acasă. Femeile şi-au dovedit dragostea faţă de Tine purtându-şi în evlavie şi demnitate văduvia. Şi crescându-şi din puţinul trudei lor copiii. Există oare formă mai înaltă de patriotism decât asta?

În cazul învăţătorului, patriotismul se numără în elevii care ajung să-l întreacă o dată cu trecerea timpului la învăţătură.

În cazul brutarului, măsura patriotismului ţine de calitatea pâinii ce îi iese din mâini. În cazul doctorului, de sănătatea celor pe care îi tratează. Scriitorul Te iubeşte scriind cărţi bune. Soldatul, trăgând bine cu puşca. Jurnalistul, bătându-se până în pânzele albe pentru adevăr. Vidanjorul, neîncercând să strâmbe din nas, pozând în altcineva, atunci când merge acolo unde este chemat cu vidanja.

Poliţistul, demonstrând prin fapte că merită să fie promovat din categoria adjectivelor în cea a substantivelor. Chiar a substantivelor proprii. Politicianul, murind, măcar din când în când, de ruşine, seara, la întoarcerea acasă, rememorând promisiunile mincinoase care le-a făcut peste zi.

Pot să pariez însă că la ziua Ta vor fi prezenţi numai politicieni vii. Îţi vor spune toţi că ţi-e bine şi că o să-ţi fie şi mai bine. Te vor bate cu drăgălăşenie pe spate. La înghesuială, unii te vor ciupi de obraji şi chiar din locurile mai puţin permise, ca pe o femeie uşoară, dovadă că asta însemni Tu pentru ei. Nu mi-ar plăcea să fiu acolo. Să văd pe viu marea lor neruşinare. De aceea, folosesc această ocazie pentru a-ţi spune, cum numai mamei mele cutezam să-i spun, ce am pe suflet.

Da, se apropie ziua Ta, ceea ce pentru mine constituie mai degrabă un prilej de tristeţe decât unul de bucurie. Vorbesc şoptit, pentru că pur şi simplu mi-e frică de adevărul cuvintelor ce ţi le spun.

Ce dreaptă păşeai înainte când capul lui Vodă Mihai se călugărea la Mănăstirea Dealu separat de trupul care-l purtase pe umerii lui laici prin toate capitalele Tale!
Ce frumoasă erai atunci când ţi se întorceau sodaţii jerpeliţi de la Plevna!
Cât de multă viaţă scânteia în ochii tăi când iarba de la Mărăşeşti şi Oituz răsărea roşie pe câmpuri!
Şi ce multă speranţă ţi se citea pe chip în viscolul de glasuri tinere al iernii de acum două decenii!
Doamne, cât de simplu ar fi să pot zice: Tu nu eşti ţara mea! Sau nu eşti ţara pe care o aşteptam venind din viitor!

Sărmana mea Americă, săraca mea Anglie, trista mea Franţă, flămânda mea Germanie, oropsita mea Japonie eşti chiar Tu, România, cea căreia îi vorbesc. Însă o Românie posomorâtă, în ciuda puzderiei de bâlciuri şi carnavaluri ce-ţi populează cuprinsul. O Românie ciumpăvită, împărţită pe clanuri, chiar dacă întreagă în aparenţă. O Românie mereu minţită de cei care au răspunderea marilor Tale adevăruri. O Românie tot mai lipsită de iubire, deşi ţi se fac de la toate amvoanele publice declaraţii de dragoste. O Românie tot mai bătrână, deşi ai vârsta copilului care a venit chiar în momentul acesta pe lume.

O Românie tot mai departe de lume, cu toate că eşti însăşi lumea. Lumea care face din deştepţii ca mine, milioane la număr, nişte proşti care-ţi sunt recunoscători pentru simplul motiv că pământul Tău este pământul în care le sunt îngropaţi părinţii.

Îmi aduc bine aminte, am învăţat la şcoală că Tu eşti mai întâi dealuri şi văi, munţi şi câmpii, ape şi păduri, trecut şi viitor. Acum cred însă că nu eşti, sau n-ai fi nimic din toate acestea, fără oameni. În ei, în oameni, pare să se fi defectat ceva. Au luat-o razna nişte rotiţe. Punerea în ordine a acestora ar putea însemna un nou început. Eu l-aş numi reformă morală. Reformă morală şi spirituală. Numai aşa Tu poţi fi şi prezent, nu doar trecut şi viitor. Mai cu seamă prezent mi-aş dori eu să fii. Vezi ce puţin vreau? Aş muri fericit să ştiu că începe, în fine, să se arate la faţă prezentul pe care îl visez pentru Tine. De moarte sunt sigur, o s-o apuc.

Dar în privinţa fericirii am serioase îndoieli. Peste câteva zile Îţi vor cânta toţi cântecul acela în care este vorba de deşteptare. Japonia cum s-o fi deşteptat? Dar America? E parcă tot mai frig de ziua Ta, nefericito! Ştiu ce ar trebui, să-ţi mutăm ziua nu în inima verii, ci fiecare dintre noi în inima lui. Măcar cei care ne-am păstrat-o în piept. Cei care şi-au depus-o la bancă n-or să rişte să piardă dobânda.
Faptul că m-ai ascultat, aşa cum numai mama putea să mă asculte, este cel mai frumos dar primit vreodată de ziua Ta.

Dă-mi voie să-ţi mulţumesc şi să-mi imaginez că-ţi sărut mâna. Mamei nu i-am sărutat-o niciodată. E felul meu de a-ţi spune, fără teama de a fi socotit ipocrit, La mulţi ani!