Cu toţii oameni

Citeam mai deunăzi unul dintre acele minunate ghiduri "National Geographic" din seria "Trave­ler" - mai precis, pe acela despre India. Şi înainte îl studiasem pe cel despre Japonia.

O întrebare nu-mi dă pace de mai multă vreme. Noi, în partea asta de lume numită Occidentul Creştin, am tot fost învăţaţi că omul a fost făcut într-un anume fel şi trebuie să funcţioneze - pe toate planurile - într-un anumit fel. Simpla realitate - "the beautiful evidence", vorba lui Edward Tufte - ne arată însă că în alte zone ale lumii oamenii trăiesc cu totul altfel, şi asta se poate bine-mersi. Foarte bine, mă bucur, dar nu ne-a explicat nimeni de ce asta se poate şi cum se poate. Şi cum ar trebui să înţelegem asta. Şi ce este normal atunci şi ce nu. Şi mai ales, cine este "pe calea cea dreaptă" şi cine pe drumul greşit.

Ce am înţeles eu până acum este că, oricare ar fi aceste diferenţe, toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, caută plăcerea, resping răul, cred în iubire, în bine, adevăr şi frumos. Umanitatea are aceeaşi esenţă pentru toţi oamenii.

Dar în timp ce la noi se spune că un om cu cât în­va­­ţă şi cunoaşte mai mult, cu atât devine mai trist, conş­tient de "tragedia condiţiei umane", în alte părţi, cu cât avan­sează mai mult pe calea cunoaşterii, cu atât omul de­vine mai detaşat, mai senin, mai purificat, mai echi­librat, mai împăcat cu sine şi cu lumea. Înţelepţii lor sunt fericiţi şi senini, ai noştri sunt sfâşiaţi de di­le­me tot mai te­ri­bile şi tot mai încruntaţi. Iisus este chinuit. Buddha este senin. Iisus s-a mântuit prin su­fe­rinţă. Buddha prin Nirvana. Pornesc de la premisa că amândoi au fost oameni, fiinţe vii din carne şi oase.

Mai departe. În partea asta a noastră de lume, nu este moral, sănătos, bine, frumos, corect şi legal să te însoţeşti cu mai multe femei. Sau ca o femeie să aibă relaţii concomitente cu mai mulţi bărbaţi. Dar tot aici, pe acelaşi Pământ, musulmanii, de exemplu, pot avea mai multe soţii. Nu mai mult de 5 odată, e drept, dar ce mai contează dacă nu se limi­tea­ză la una, nu?

Nu ştiu dacă le iubesc pe toate, dar dacă o fac, în mod sigur o iubesc diferit pe fiecare în parte, pentru că fiecare fiinţă umană este unică, iar relaţiile stabili­te sunt, deci, unice. Poligamia este ceva obişnuit şi în SUA (mormonii), Africa de Sud, Sudan, Asia de Sud, India, China de Sud Vest şi alte zone. Preşedintele Africii de Sud, Jacob Zuma, este în mod deschis în favoarea poligamiei şi are 5 soţii şi 20 de copii.

În alte părţi de lume, cum ar fi zone din Tibet, Nepal, China, India, Africa, este normal ca o femeie să aibă mai mulţi soţi, de obicei toţi fraţi sau rude. Eu întreb: toţi aceştia, altfel decât noi, occidentalii, sunt oameni sau nu? De bună seamă că da. Cum trebuie să-i înţelegem? Ce putem învăţa de la ei? Care sunt experienţa lor de viaţă şi concepţia lor despre lume?

Însă mai există o constatare tulburătoare: niciodată, ei, aceştia ceilalţi, neoccidentali şi necreştini, nu au spus despre noi că am fi păcătoşi, imorali, rătăciţi, inferiori şi că ar trebui, de aceea, să fim "aduşi pe calea cea dreaptă". Nu au încercat să ne convingă de altceva decât credem. Noi, în schimb, ne-am dus peste ei, şi cu vorba bună, şi cu minciuna, şi cu bani, şi cu bâta, pumnul şi pistolul "să le băgăm minţile în cap".

Şi mă uit acum şi mă loveşte un hohot de râs aproape isteric: tot ce am reuşit noi, ăştia, civilizaţii occidentali creştini, să facem a fost să provocăm o mare criză financiară care a măturat ca un tsunami toată planeta.