Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Faptul că Marinel, băieţelul de numai 2 ani al familiei Purdelea, se juca, incă de pe vremea cănd alerga cu premergătorul prin sufragerie, cu cleşti, bomfaiere şi ciocane era normal. Mecanicul auto Purdelea işi lăsa sculele pe unde-i venea. Găseai chei franceze in pat, şurubelniţe-n ciorbă şi şublere-n baie. Dar de ce-i plăcea lui Marinel ciocanul de două kile, mai mult decăt bormaşina de trei kile era un mister. Cănd vedea ciocanul, Marinel urla de fericire, iar cănd nu-l vedea urla pur şi simplu.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Faptul că Marinel, băieţelul de numai 2 ani al familiei Purdelea, se juca, incă de pe vremea cănd alerga cu premergătorul prin sufragerie, cu cleşti, bomfaiere şi ciocane era normal. Mecanicul auto Purdelea işi lăsa sculele pe unde-i venea. Găseai chei franceze in pat, şurubelniţe-n ciorbă şi şublere-n baie. Dar de ce-i plăcea lui Marinel ciocanul de două kile, mai mult decăt bormaşina de trei kile era un mister. Cănd vedea ciocanul, Marinel urla de fericire, iar cănd nu-l vedea urla pur şi simplu.
Cu un ciocan nu faci multe lucruri, dar căte se pot face le făcea şi Marinel. Dădea tare cu ciocanul in tot ce-i ieşea in cale. Cel mai mult şi mai mult ii plăcea să dea cu ciocanul in pisică şi să nimerească oglinda. Pentru un copil de 2 ani, un ciocan de două kile ar fi trebuit să fie un lucru peste puterile sale. In mănuţele lui Marinel insă ciocanul părea ceva de la sine inţeles. Puteai să crezi că se născuse cu el in braţe. Incerca maică-sa să-l păcălească şi să-i dea altul gonflabil, care făcea "piu, piu" cănd lovea in cap motanul şi "puf, puf" cănd il trosnea peste urechi. Lui Marinel nu-i plăcea deloc "piu, piu", iar "puf, puf" nici atăt. Lui ii plăcea "zdranga, zdranga", cănd arunca ciocanul in oalele de supă şi "aoleu, luate-ar dracuâ de copil tămpit, că m-ai schilodit", cănd il lăsa să pice pe picioarele soră-sii.
Marinel avea vocaţia ciocanului. Dar, dacă urma să se facă mecanic auto sau criminal in serie, era greu de spus. Cănd un prunc e atăt de fascinat de un ciocan greu, soarta ii deschide in faţă mai multe uşi. La urma urmei, şi doctorii, cănd iţi verifică reflexele la genunchi, tot cu un ciocănel o fac. Dragostea inexplicabilă a unui ţănc pentru un ciocan de două kile nu-i in mod necesar şi dovedit ştiinţific garanţia la maturitate, a unei iubiri răvăşitoare pentru baroase de zece kile. E posibil să fie vorba doar despre o atracţie primară conceptuală, iar la 20 de ani Marinel să ajungă ceasornicar.
Toate astea insă sunt divagaţii. Sigur era numai programul zilnic cu ciocanul al micuţului. Dormea cu el in pat. Aşa cum alţi copii nu se despart de ursuleţul de pluş fără un ochi. Uneori, in somn, se visa bebe şi se repezea la ţăţa doamnei Purdelea mănuind dezordonat ciocanul. Ce-o să iasă din copilul ăsta al nostru?, se intreba retoric doamna Purdelea, privindu-şi ţăţele invineţite, dar răspunsul avea să-l capete tărziu, cănd Marinel s-a angajat la o firmă care dărăma blocuri şi case vechi cu biloiul de două tone.
Cocoţat pe macara, Marinel izbea blocul cu biloiul de fier drept in punctul unde acesta era vulnerabil. Unii s-ar fi simţit cumva vinovaţi pentru faptul că dărămau intr-o zi ceea ce alţii ridicaseră prin trudă in luni. Pe Marinel, dărămatul insă il făcea fericit. E un talent şi ăsta, spunea patronul, fiindu-i oarecum teamă de Marinel. De fapt, nu Marinel, cel de pe macara, il băga la idei, ci Marinel, cel care, cănd venea să-şi ia leafa, se uita la oglinzile stil din vila transformată in firmă cu un alean de indrăgostit şi cu ochii măriţi de poftă.
Faptul că Marinel, băieţelul de numai 2 ani al familiei Purdelea, se juca, incă de pe vremea cănd alerga cu premergătorul prin sufragerie, cu cleşti, bomfaiere şi ciocane era normal. Mecanicul auto Purdelea işi lăsa sculele pe unde-i venea. Găseai chei franceze in pat, şurubelniţe-n ciorbă şi şublere-n baie. Dar de ce-i plăcea lui Marinel ciocanul de două kile, mai mult decăt bormaşina de trei kile era un mister. Cănd vedea ciocanul, Marinel urla de fericire, iar cănd nu-l vedea urla pur şi simplu.
Cu un ciocan nu faci multe lucruri, dar căte se pot face le făcea şi Marinel. Dădea tare cu ciocanul in tot ce-i ieşea in cale. Cel mai mult şi mai mult ii plăcea să dea cu ciocanul in pisică şi să nimerească oglinda. Pentru un copil de 2 ani, un ciocan de două kile ar fi trebuit să fie un lucru peste puterile sale. In mănuţele lui Marinel insă ciocanul părea ceva de la sine inţeles. Puteai să crezi că se născuse cu el in braţe. Incerca maică-sa să-l păcălească şi să-i dea altul gonflabil, care făcea "piu, piu" cănd lovea in cap motanul şi "puf, puf" cănd il trosnea peste urechi. Lui Marinel nu-i plăcea deloc "piu, piu", iar "puf, puf" nici atăt. Lui ii plăcea "zdranga, zdranga", cănd arunca ciocanul in oalele de supă şi "aoleu, luate-ar dracuâ de copil tămpit, că m-ai schilodit", cănd il lăsa să pice pe picioarele soră-sii.
Marinel avea vocaţia ciocanului. Dar, dacă urma să se facă mecanic auto sau criminal in serie, era greu de spus. Cănd un prunc e atăt de fascinat de un ciocan greu, soarta ii deschide in faţă mai multe uşi. La urma urmei, şi doctorii, cănd iţi verifică reflexele la genunchi, tot cu un ciocănel o fac. Dragostea inexplicabilă a unui ţănc pentru un ciocan de două kile nu-i in mod necesar şi dovedit ştiinţific garanţia la maturitate, a unei iubiri răvăşitoare pentru baroase de zece kile. E posibil să fie vorba doar despre o atracţie primară conceptuală, iar la 20 de ani Marinel să ajungă ceasornicar.
Toate astea insă sunt divagaţii. Sigur era numai programul zilnic cu ciocanul al micuţului. Dormea cu el in pat. Aşa cum alţi copii nu se despart de ursuleţul de pluş fără un ochi. Uneori, in somn, se visa bebe şi se repezea la ţăţa doamnei Purdelea mănuind dezordonat ciocanul. Ce-o să iasă din copilul ăsta al nostru?, se intreba retoric doamna Purdelea, privindu-şi ţăţele invineţite, dar răspunsul avea să-l capete tărziu, cănd Marinel s-a angajat la o firmă care dărăma blocuri şi case vechi cu biloiul de două tone.
Cocoţat pe macara, Marinel izbea blocul cu biloiul de fier drept in punctul unde acesta era vulnerabil. Unii s-ar fi simţit cumva vinovaţi pentru faptul că dărămau intr-o zi ceea ce alţii ridicaseră prin trudă in luni. Pe Marinel, dărămatul insă il făcea fericit. E un talent şi ăsta, spunea patronul, fiindu-i oarecum teamă de Marinel. De fapt, nu Marinel, cel de pe macara, il băga la idei, ci Marinel, cel care, cănd venea să-şi ia leafa, se uita la oglinzile stil din vila transformată in firmă cu un alean de indrăgostit şi cu ochii măriţi de poftă.
