Cum isi pierd romanii banii

„Inflatia este in sine o problema.

Cunosc un impatimit al economisirii. In ’90 avea la CEC 30.000 de lei. Bani buni. Si-ar fi putut cumpara cu ei atunci sapte frigidere. Dar nici nu a vrut sa auda de asa ceva. La presiunile familiei, care-i cerea sa-si cheltuiasca banii, sa cumpere ceva, ca vine inflatia, raspundea cu incapatanare: „Vor creste preturile? Cat de mult vor putea sa creasca? Eu nu umblu la economiile mele!". Nu peste multi ani, dupa cateva valuri de inflatie, cu banii pe sapte frigidere abia daca si-ar mai fi putut cumpara un bec de frigider.

Ruleta inflatiei s-a dovedit a fi necrutatoare. Milioane de romani si-au pierdut banii. Economiile au fost spulberate. Puterea de cumparare a leului scadea de la o zi la alta. Marfurile se scumpeau, dolarul se scumpea, cea mai mare parte a populatiei devenise si mai saraca decat fusese pana atunci.

De la 1 noiembrie 1990, de cand ne-am infratit cu inflatia sperand sa trecem mai repede puntea tranzitiei, preturile s-au miscat intr-o continua dezordine: cand in jos, cand in sus. Dar cu deosebire in sus. Tot mai sus. Mai intai am masurat inflatia cu trei cifre: in ’91, in ’92 si in ’93. Pe urma cu doua cifre: in ’94, in ’95 si in ’96. In ’97 insa am revenit la inflatia cu trei cifre. Din nou am avut inflatie cu doua cifre, in ’98 si ’99. In 2000 a inceput procesul de dezinflatie.

Exista o alternativa la inflatie? Da, exista: largirea ofertei de marfuri si servicii. Cea mai sigura modalitate de a combate inflatia. Dar era o varianta teoretica, nesustinuta de economie. Sub aspect practic era o singura cale: deschiderea clasica. A fost pus in priza un aspirator pe care istoria economiei il cunoaste sub numele de inflatie. Cu scopul limpede de a absorbi surplusul monetar aflat pe piata. Preturile au tot urcat. In 14 ani de inflatie, cresterea de preturi a fost considerabila: de peste 2.300 de ori. Inflatia a inaintat fie cu viteza de corectie, necesara trecerii de la economia de comanda la economia de piata, fie cu viteza de acomodare, in vederea racordarii la temperatura indicata de rezultatele economice. In tot acest timp au fost actionate numeroase frane, care au tinut in loc cand corectia, cand acomodarea.

Cum este, cum va fi in 2004? Preturile cresc incet, tot mai incet. Dar cresc. Iar cresterea are cu deosebire cauze structurale. Intre care platile restante, ce reprezinta o masa monetara surogat. Sau veniturile rupte de productivitate. Si, desigur, costurile nerecunoscute de piata, pe care intreprinderile incearca sa le acopere cu preturi in crestere. Plus corectiile de preturi, de care n-am scapat in totalitate. Iata de ce ne este frica atat de inflatie, cat si de frica de inflatie. De frica inflatiei, bancile tin inca dobanzile sus.

Dar mai ales acum, in 2004, ne este frica de climatul inflationist care persista in economie. Un climat periculos, in sensul ca s-a ajuns la exacerbarea componentei psihologice a cresterii preturilor. Sunt inca induse anticipatii dezordonate, ce deruteaza pietele si ravasesc economia. Din aceasta cauza, cu precadere, mai au inca loc miscari anapoda ale preturilor, cu o sensibilitate accentuata la factorii emotionali.

Inflatia emotionala este intretinuta mai ales de intreprinderile ce sfideaza legile pietei. Ele au inteles ca mai pot inca sa dicteze preturile si sa comande in economie. Prin urmare, vor inflatie. Fiindca in vremuri de inflatie au produs mai putin, cu costuri mai mari, dar au vandut mai scump. Acum, in 2004, continua sa sufle in panzele preturilor. Dintr-un motiv clar: inflatia este un canal prin care sunt subventionate de catre populatie si de catre micile intreprinderi.

Dupa 14 ani de la punerea in miscare a aspiratorului inflationist, cu toate componentele lui, asanarea dorita nu s-a incheiat. Dupa 14 ani se mentin inca incompetenta unei mari parti a managerilor, organizarea fabricatiei si comercializarea marfurilor „dupa ureche", lucrul de mantuiala, consumurile desantate de resurse energetice si materii prime importate cu valuta forte, risipa, furturile, coruptia. Plus un mediu de afaceri necompetitiv, lovit de vocatii speculative, care la noi sunt bazate pe credinta ca se pot face bani din nimic. Astazi insa nu mai putem merge inainte fara bani adevarati, fara bani sanatosi. Mai cu seama acum, la inceputul veacului XXI, cand economia romaneasca tinde sa-si consolideze trei importanti stalpi de sustinere: 1) o expansiune semnificativa a productiei in sectoarele cu deschidere pe pietele interne si externe; 2) capacitatea de a realiza valori adaugate nu din cresteri cantitative, ci din surplusuri de competitivitate; 3) o eficienta rezultata cu deosebire din scaderea costurilor de productie. Daca nu vom scapa insa de povara inflatiei, dar si de frica de inflatie, nici una dintre cele trei tendinte nu-si va afla implinirea.