Cum l-a făcut Băsescu om de stat pe Tăriceanu

Ceea ce pare, la prima vedere, o criză catastrofală pentru guvernul liberal, s-ar putea să fie, de fapt, o mare şansă pentru partidul lui Tăriceanu. Poate că PNL-ul va pierde masiv voturile profesorilor, dar şi-a recâştigat electoratul de dreapta, debusolat o vreme de propaganda agresivă a PD-L.

Acum, partidul prezidenţial a demonstrat fără echivoc că singura sa ideologie este oportunismul. Iar, pentru un vot în plus, liberal-democraţii sunt gata nu doar să abdice de la doctrină, ci şi să arunce ţara în haos, încurajând cele mai fanteziste revendicări sindicale. De la Cotroceni, Traian Băsescu pune paie pe foc, declarându-se gata să mărească lefurile tuturor bugetarilor, «contra reformă». Ce dacă, de fapt, nu are atribuţii constituţionale nici în domeniul politicilor salariale, nici în cel al programelor de restructurare?... Şi ce dacă ne bate la uşă criza mondială?

În urmă cu mai puţin de o lună, preşedintele pleda în Parlament pentru prudenţă şi soma partidele să nu cedeze tentaţiei promisiunilor populiste de campanie. Acum, a devenit vârful de lance al luptei sindicale. Nimeni nu promite mai mult şi mai frumos ca el. «Adevărata dreaptă» PD-L-istă supralicitează halucinant orice pomană electorală propusă de PSD. Dar continuă să acuze furibund Guvernul Tăriceanu că a cedat în trecut «şantajului» social-democrat, adoptând «măsuri de stânga». Adică o majorare salarială de 9% e odios socialistă, în vreme ce explozivul 50% (promis otova profesorilor) nu ridică nici o problemă. Ar fi hilar, dacă nu ar fi tragic.

La fel de hilar s-a dovedit recentul discurs în care preşedintele demasca lipsa de “onestitate” a Guvernului, manipulând statistici trunchiate. Mai pe şleau, Băsescu minţea cu seninătate când a anunţat că Tăriceanu a mărit de 4,4 ori lefurile personalului ANL. Creşterea respectivă s-a produs într-un interval de aproape un deceniu, nu de la o zi la alta. Este inadmisibil ca şeful statului să dezinformeze deliberat opinia publică, asmuţind o categorie de bugetari împotriva alteia. Ceea ce, apropo, îi reproşează tot el premierului că face. Preşedintele şi susţinătorii săi necondiţionaţi din PD-L ne-au obişnuit de mult cu dublul-standard şi inconsecvenţa.

Abia acum, însă, şi-au dat adevărata măsură în ceea ce priveşte lipsa de scrupule. Niciodată riscurile cacialmalei nu au fost atât de mari. Ne pregătim să întâmpinăm criza mondială apăsând până la fund pedala cheltuielilor bugetare şi punând de-o grevă generală. După alegeri, potopul! N-are nimic, măcar să ne vedem la putere...

În hărmălaia cacofonică a demagogiei electorale, premierul a devenit vocea raţiunii. Şi-a asumat rolul ingrat de a spune ceea ce românii ar trebui să ştie, nu doar ce le place să audă. Un adevărat om de stat pune interesul naţional înaintea celui electoral. Am auzit comentatori explicând că, dacă ar fi fost un politician abil, Tăriceanu ar fi marşat la toate promisiunile aberante lansate de opoziţie, lăsând viitorul guvern să tragă ponoasele. O asemenea manevră ar fi fost nu doar iresponsabilă, ci şi contraproductivă. Fiindcă nu toţi alegătorii pot fi prostiţi cu poveşti despre câini cu covrigi în coadă. Incredibilele derapaje populiste ale PD-L au reconsolidat identitatea doctrinară a PNL. Liberalii au fost lăsaţi să alerge singuri pe culoarul dreptei. În plus, pot spera să atragă voturi şi din afara bazinului lor tradiţional. Voturile lucizilor speriaţi de perspectiva crizei economice. Voturile celor care nu îl cred neapărat pe Tăriceanu, ci pe Isărescu, FMI-ul, Uniunea Europeană sau think-tank-ul Stratfor. Nu trebuie să fii nici de dreapta, nici expert în finanţe ca să-ţi dai seama că sarabanda majorărilor salariale se va sparge tot în capul contribuabilului.