Cum n-a devenit domnul Buricea membru

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Uneori, ce nu se întîmplă e mai interesant decît ce se întîmplă. Întîi – povesteşte domnul Buricea – am vrut eu, dar n-au vrut ei. Eram student în anul întîi şi m-am gîndit c-o fi vreo scofală să intri în partid. Mi s-a spus însă că nu ştiu cum şi nu ştiu ce, că trebuie să mai vadă, să mai analizeze, să dau dovezi că merit.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Uneori, ce nu se întîmplă e mai interesant decît ce se întîmplă. Întîi – povesteşte domnul Buricea – am vrut eu, dar n-au vrut ei. Eram student în anul întîi şi m-am gîndit c-o fi vreo scofală să intri în partid. Mi s-a spus însă că nu ştiu cum şi nu ştiu ce, că trebuie să mai vadă, să mai analizeze, să dau dovezi că merit.
Şi atunci, s-a petrecut ceea ce era normal: cînd au vrut ei, n-am mai vrut eu.

În anul al treilea, mi-am zis că-i mai bine să termin Politehnica ca membru PCR cu niţică vechime. Şi am vrut iarăşi eu. Însă n-a vrut ea. De data asta, ei era ea, secretara cu organizatoricul. O vacă de membră, care îşi dădea ochii peste cap cînd mă vedea şi mirosea a usturoi cînd ofta. Ea voia, dar eu nu voiam, fiindcă o voiam pe Cornelia. Ştiţi doar cum e, cînd vrei tu, nu vrea ea, iar cînd vrea ea, nu poţi tu. Şi treaba s-a vărsat.

Pe urmă, ei au dat-o afară pe ea, pe organizatorică, şi m-au vrut. Însă ce m-am gîndit eu: nu m-aţi vrut pînă acum, aleluia, nu mai vreau eu. Mă fac frate cu dracu’ acolo unde o să fiu repartizat. Domnule, mie să nu-mi spună nimeni că n-a vrut să fie membru de partid, fiindcă ştiu cum mergeau lucrurile. Toţi voiau, dar degeaba, dacă nu voiau ăia. Şi chiar să fi vrut ei, adică ăia, de la partid, nu ăia care voiau să intre în partid, nu se putea. Era şi la partid tot un fel de admitere. Nu ca la facultate, totuşi admitere, cu mai mulţi pe un loc.
Cînd m-am prezentat la post, imediat am făcut cerere la partid, că adică, gata, vreau să intru. E-he-he, a zis organizatoricul, care nu mai era vacă, era bou, cine nu vrea să intre! Toţi vrea să intre! Problema e cine-i bagă! Voiam eu să intru, dar dacă nu aveam omul meu să mă bage, tot degeaba.

După un an, am avut omul, însă iar n-am mai vrut. Am şi eu mîndria mea. Cînd vreau ceva, păi să fie atunci, nu cînd vrea unul şi altul. După un timp, n-a mai contat că voiam sau nu, pentru că băgarea era pe bani. Sau pe mese-ntinse. Sau pe ce putea şi omul să dea, un purcel, un butoi cu vin sau o fată.

Îţi bag omul tău, i-a zis secretarul omului meu, dar îmi bagi o fată la tine în secţie. Şi fata ce dă?, a întrebat omul meu. Ce dau fetele, i-a răspuns secretarul. Şi astfel deşi nu mai voiam, şi nici ei nu voiau, era cît pe-aci să intru. Fiindcă aşa e întodeauna: nu e cînd vrei, e cînd o fi să fie. Cînd s-a dus dracului PCR-ul şi s-au înmulţit partidele, iar am vrut, însă n-am ştiut unde ar fi mai bine să intru. Toţi mă voiau, voiam şi eu, dar de ce să fi intrat, dacă intram degeaba? Mă voiau ca să le dau, nu ca să-mi dea. La un partid am găsit-o la băgări pe vaca aia care mă voia, ştiţi dumneavoastră pentru ce, la altul era mare mahăr boul ăla care n-a vrut să mă bage. Unde m-am dus tot eu, am nimerit peste tot cei care n-a vrut să mă bage. În toamnă începe iarăşi dandanaua şi parcă simt că aş vrea. Dar dacă n-am fost membru la nici un partid toată viaţa, ce rost are să intru acum? Totuşi o să intru. Sau poate că n-o să intru. That is the question!