Cum sa lingusesti si sa nu suferi din asta

NICI LINGUSEALA NU-I LA INDEMANA ORICUI. Cand constientizezi mecanismele ei psihologice, amesteci atent impertinenta cu lauda si ipocrizia, ca intr-o reteta culinara asiatica, in care incape intotdeauna si nitel acru langa iute si dulce si iese o alifie care inmoaie pielea cea mai groasa.

Nu numai ca persoana pe care o lingusesti te socoteste un ins demn, dar tu insuti te feliciti: ai strabatut o odaie plina de rahati si totusi nu puti. Sunt situatii cand nici nu mai e vorba de linguseala, ci de solutia unei ecuatii omenesti disperate intr-o lume cainoasa.

Ca sa fie aganjat in presa, unul din proscrisii anilor 1970-1980 i-a taiat calea sefului sectiei propaganda din Comitetul Central, cunoscut pentru obtuzitatea si duritatea sa, si i-a vorbit in felul urmator: "Nu va cunosc indeaproape, nu stiu ce fel de om sunteti, dar vin la dumneavoastra fiindca lumea zice ca aveti totusi un suflet bun". Ideea de subtext fiind ca, in ciuda a ce cred unii, majoritatea, adica poporul, are intotdeauna dreptate. Cu alte cuvinte, lumea e convinsa ca, dincolo de rautatea pe care o reclama functia, fondul jivinei e painea lui Dumnezeu. Exista oare o jivina cu chip de om care sa nu se considere apostol al dreptatii si al cumsecadeniei? Proscrisul mi-a mai spus ca a exersat fraza la ton, ca la opera, ca din ton sa se subinteleaga si o doza de frica respectuoasa. Ceva de genul: vin la dumneavoastra, stiind ca risc totul, insa bunatatea aceea, pe care lumea o simte in tot ce faceti, pe care poporul, masele largi au remarcat-o, imi garanteaza ca veti decide corect. Ca si daca ma refuzati si puneti Securitatea pe urmele mele, tot o forma de corectitudine va fi.

STABILIT DE CATIVA ANI IN FRANTA, un roman vede diferenta dintre occidentali si noi in frica pentru ziua de maine. Romanii nu se pot bucura pana la capat de nici un bine. Ei stiu ca numai raul dureaza si e o prezenta continua. Traiti mereu bine, francezii stiu ca solutia traiului de zi cu zi si a zilei ce vine e numai una: muncesti si rau de tot n-are cum sa-ti fie. In Romania insa munca nu garanteaza nimic. Diferenta, mai spune compatriotul, contaminat de acum de la felul de a fi al Occidentului, se observa si in priviri. Francezii merg pe strada privind inainte, cautand si intampinand fara retineri privirile trecatorilor, pe cand romanii umbla cu ochii in jos. In primii ani, dupa 1990, am privit si noi in jur si in fata, ca unii carora li s-a luat un val de pe fata. Dar n-a durat mult si am lasat iarasi privirea in pamant. Cand pare ca priveste in gol, francezul in sinea lui cauta. Romanul, dimpotriva, se duce cu privirea intr-un hau, fuge de sine. In Romania, nici o forma de bine n-are viata lunga. Lunga e doar amagirea.

TREI SAPATORI scobesc intr-o groapa dupa niste cabluri ascunse sub conductele de apa-canal. Pe margine, cativa gura-casca stau cu ochii atintiti pe cazmale. Te gandesti ca munca e intotdeauna un spectacol si ca publicul dimprejurul gropii e fascinat de lucrare, de ravna muncitorilor. In fapt, spectatorii asteapta momentul cand unul din cei trei va taia un cablu electric. Asteapta necazul, dandanaua. Nu fiindca ar fi din nastere un public hain, dar sapatorii sunt atat de neindemanatici, incat neindemanarea e spectacolul, nu munca.