x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum şi de ce a luat subit foc “Ora de foc”

0
Autor: Victor Ciutacu 17 Feb 2011 - 13:23
Cum şi de ce a luat subit foc “Ora de foc”


152340-.jpg“Ora de foc” a fost până ieri, din punct de vedere al audienţei şi impactului, cel mai de succes talk-show de la Realitatea TV. Nu ştiu (întrucât îmi scapă costurile şi veniturile) dacă şi cel mai profitabil. Prin decizie administrativă, realizatorii Oana Stancu şi Adrian Ursu au fost scoşi de pe post. Cu scandalul şi valurile aferente, că aşa-i tradiţia. Îi cunosc pe toţi cei implicaţi în povestea asta, ştiu şi elemente de subteran (evident, nu pe toate). Mi-e greu să comentez neutru şi fără patimă acest caz, tocmai d-aia am şi aşteptat să treacă un timp, să mă limpezesc. Încerc s-o fac acum, dată fiind importanţa lui, cu speranţa că voi reuşi să mă ţin detaşat.

Personajele media.

Oana Stancu şi Adrian Ursu sunt, profesional vorbind, impecabili ca ziarişti. Şi mă refer aici la meseriaşii de presă pe care i-am cunoscut, nu la parti pris-uri, la orice alte slăbiciuni umane sau de caracter. Am fost suficient de mulţi ani coleg de redacţie cu amândoi, unul mi-a fost şef, altul subordonat, cred că sunt un tip greu de înşelat. Orice li se poate reproşa (lor şi oricui) pe lumea asta, dar nu că-şi fac prost treaba ori că le lipseşte dedicarea. Între altele, ambii au fost, destul de recent, la un pas să stingă lumina (şi să beneficieze de locuri de veci cu vedere la alee) din cauza acestei blestemate de meserii, că datorită mi-e imposibil să scriu. Uman şi profesional vorbind, enervarea lor e de înţeles. E oribil să fii concediat pe e-mail (apropo, atunci când vor să te aducă, investitorii sunt culanţi şi curtenitori, iar când scapă de tine se mulţumesc să-ţi dea un şut în cur fără somaţie) şi, mai ales, să te scoată patronul – cu aere de profesor - în faţa clasei. Înclin să cred că nici juridic nu-i chiar cuşer, dar pute viaţa de chichiţe şi compromisuri. În plus, toţi sunt majori, există avocaţi şi nu-i treaba mea să împart dreptatea în piaţa media.

Jucătorii şi interesele lor.

Sorin Ovidiu Vântu şi Sebastian Ghiţă sunt doi oameni de afaceri care ştiu bine ce vor (în esenţă, bani şi putere) şi care nu se împiedică prea tare de scrupule când e vorba să-şi atingă obiectivele. Le place să tragă sfori, adoră să fie în centrul atenţiei, joacă la oricâte capete (politice şi nu numai) e nevoie pentru o consolidarea business-urilor şi a influenţei lor. Amândoi m-au ofertat în timp, nici unul dintre ei nu m-a convins să mă alătur proiectelor media pe care le-au dezvoltat, nici unul dintre ei nu m-a amăgit vreodată ca să am vreun motiv ulterior de dezamăgire. Acum, oricât de apăsat ar nega SOV (şi, cunoscându-l oarecum, tocmai vehemenţa dezminţirii e un indiciu important), se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru controlul efectiv al politicii editoriale a Realităţii. Nu-i musai o garanţie de viitor imediat liniştit, dar e un asset important în încercarea de securizare proprie.

Decizia şi implicaţiile.

Să scoţi de pe post cea mai importantă/percutantă/de succes emisiune este un act fie de curaj nebun, fie de disperare, fie demonstrativ (de tipul eu sunt stăpânul!). Când, însă, o faci tangenţial dezvăluirilor virulente şi documentate despre implicarea Elenei Udrea în “afacerea Alro” şi a lui Sorin Blejnar în cel al corupţiei din vămi, sună a închinare aproape necondiţionată a steagului în faţa jupânului politic. Sigur că, dacă tot manageriază redacţional Realitatea TV şi o finanţează, Sebastian Ghiţă are dreptul perfect legitim de a-i (dis)plăcea o emisiune sau realizatorii ei. Şi, firesc, de a decide în legătură cu grila de programe a postului de televiziune. Dar modalitatea în care a făcut-o mai pune încă o piatră de moară (de parcă n-ar fi fost destule până acum) la gâtul credibilităţii presei. Fiindcă scoate iar la suprafaţă, din mâlul vâscos, poveştile sulfuroase cu ingerinţele patronale şi/sau politice în managementul editorial. Eu (şi sunt mulţi alţii ca mine) iubesc meseria asta (pe care o fac bine), trăiesc exclusiv din ea. Mă deranjează teribil când cineva (oricine) încearcă să-mi sufle-n ciorbă. Nimeni nu-i obligat să ne placă pe noi, ziariştii. Şi nici să ne plătească pentru a ne desfăşura profesional. Dar, dacă tot se-ntâmplă ca unii să decidă s-o facă, ar fi bine să afle (fie şi cu întârziere) că, indiferent de care parte o oglinzii strâmbe de poziţionezi, respectul se câştigă greu şi se pierde instantaneu.


Serviciul de email marketing furnizat de