Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fără îndoială, cele mai mari rele România şi le face cu mâna ei, dar,
dacă există şi rele impuse de alţii României, atunci alinierea
preţurilor producţiei interne de gaze la preţurile gazelor din import
constituie de departe cel mai mare dintre aceste rele. Este o anomalie
economică, impusă României de Uniunea Europeană, culmea, în numele
concurenţei economice loiale! De fapt, pentru a spune lucrurilor pe
nume, este o impunere de tip colonialist, vârâtă pe gât de la centru
celui de la periferie!
Fără îndoială, cele mai mari rele România şi le face cu mâna ei, dar, dacă există şi rele impuse de alţii României, atunci alinierea preţurilor producţiei interne de gaze la preţurile gazelor din import constituie de departe cel mai mare dintre aceste rele. Este o anomalie economică, impusă României de Uniunea Europeană, culmea, în numele concurenţei economice loiale! De fapt, pentru a spune lucrurilor pe nume, este o impunere de tip colonialist, vârâtă pe gât de la centru celui de la periferie!
Ca o dovadă că şi Comisia de la Bruxelles a conştientizat inconsistenţa economică a unei asemenea alinieri, aceasta nu figurează în mod expres între prevederile tratatului şi altor documente ale aderării, ci se concretizează camuflat într-un "angajament" al României de a proceda la o astfel de aliniere. Un termen nu există precizat, dar, mai devreme sau mai târziu, alinierea va trebui întreprinsă. Cu cât se amână, cu atât alinierea devine mai dureroasă, pentu că, între timp, preţurile gazelor din import tot cresc.
La nivelul preţurilor actuale, o aliniere ar însemna majorarea preţului de desfacere a producţiei interne cu vreo 80% pentru a se atinge preţul gazelor din import. Ceea ce pur şi simplu i-ar sugruma pe consumatori: individuali sau firme. Şi nu trebuie să fii economist ca să surprinzi că, dacă preţurile de desfacere a producţiei interne se aliniază la cele ale importului prin decizie administrativă, se face de fapt un cadou celor care exploatează resursele din România şi, dacă, aşa cum se şi întâmplă, cei care exploatează ajung să fie nişte companii străine, cadoul ajunge fără vreun merit la acestea. Exact cum este cazul OMV, care exploatează jumătate din resursele de gaze ale României, în urma privatizării Petrom! S-a gândit cumva cineva la Bruxelles la regimul aparte pe care ar trebui să-l aibă aceste profituri suplimentar obţinute în urma unor decizii administrative şi care nu sunt rodul valorificării unor oportunităţi de piaţă sau al unor abilităţi manageriale?!
În general, responsabilii Comisiei de la Bruxelles evită să discute subiectul, dar justifică alinierea cu cerinţa de a pune pe acelaşi plan din punct de vedere concurenţial consumatorii industiali din România cu cei din celelalte ţări din Uniunea Europeană. Aceste ţări, în majoritatea lor, nu deţin resurse de gaze şi deci n-au "producţie internă". Singurul gaz existent pe piaţa lor este cel din import. Ar fi o curiozitate de aflat însă dacă ţărilor comunitare, puţine la număr, care au producţie internă li s-a impus să îi ridice acesteia preţul de desfacere la nivelul celui al importului. Sau dacă ţărilor care au producţie internă suficientă şi nu apelează la importuri de gaze (cum ar fi ţări cu acces la exploatările de gaze din Marea Nordului) li s-a impus cumva să desfacă producţia la preţurile de import şi, dacă da, anume la preţurile de import din cazul cui?
Mult mai probabil, lucrurile sunt mai simple: a fost găsită o ţară gâtuită şi sub presiunea aderării şi i s-a impus ceea ce altora nici prin gând să li se impună! Ce, i s-a impus cumva Austriei, de pildă, ca, din motive naturale, îşi acoperă consumul de energie electrică în mod prioritar din sursele hidro deosebit de ieftine, să desfacă energia electrică la preţurile din Franţa, care obţine electricitate preponderent din surse nucleare, sau cumva din alte ţări comunitare, care o obţin precumpănitor din surse termo?!
Aah, una este să se impună unei ţări să nu desfacă sub costuri energia obţinută – lucru care a fost, de asemenea, reclamat României, dar în mod absolut firesc, pentru că aceasta înseamnă subvenţionare neconcurenţială – şi alta este să se impună alinierea absurdă la preţurile de import a preţurilor la producţia internă. Nemaipunând la socoteală faptul că printr-o asemenea aliniere se creează o condiţionare nefirească de presiunile furnizorului străin de gaze, în cazul în speţă Rusia!
Ca o dovadă că şi Comisia de la Bruxelles a conştientizat inconsistenţa economică a unei asemenea alinieri, aceasta nu figurează în mod expres între prevederile tratatului şi altor documente ale aderării, ci se concretizează camuflat într-un "angajament" al României de a proceda la o astfel de aliniere. Un termen nu există precizat, dar, mai devreme sau mai târziu, alinierea va trebui întreprinsă. Cu cât se amână, cu atât alinierea devine mai dureroasă, pentu că, între timp, preţurile gazelor din import tot cresc.
La nivelul preţurilor actuale, o aliniere ar însemna majorarea preţului de desfacere a producţiei interne cu vreo 80% pentru a se atinge preţul gazelor din import. Ceea ce pur şi simplu i-ar sugruma pe consumatori: individuali sau firme. Şi nu trebuie să fii economist ca să surprinzi că, dacă preţurile de desfacere a producţiei interne se aliniază la cele ale importului prin decizie administrativă, se face de fapt un cadou celor care exploatează resursele din România şi, dacă, aşa cum se şi întâmplă, cei care exploatează ajung să fie nişte companii străine, cadoul ajunge fără vreun merit la acestea. Exact cum este cazul OMV, care exploatează jumătate din resursele de gaze ale României, în urma privatizării Petrom! S-a gândit cumva cineva la Bruxelles la regimul aparte pe care ar trebui să-l aibă aceste profituri suplimentar obţinute în urma unor decizii administrative şi care nu sunt rodul valorificării unor oportunităţi de piaţă sau al unor abilităţi manageriale?!
În general, responsabilii Comisiei de la Bruxelles evită să discute subiectul, dar justifică alinierea cu cerinţa de a pune pe acelaşi plan din punct de vedere concurenţial consumatorii industiali din România cu cei din celelalte ţări din Uniunea Europeană. Aceste ţări, în majoritatea lor, nu deţin resurse de gaze şi deci n-au "producţie internă". Singurul gaz existent pe piaţa lor este cel din import. Ar fi o curiozitate de aflat însă dacă ţărilor comunitare, puţine la număr, care au producţie internă li s-a impus să îi ridice acesteia preţul de desfacere la nivelul celui al importului. Sau dacă ţărilor care au producţie internă suficientă şi nu apelează la importuri de gaze (cum ar fi ţări cu acces la exploatările de gaze din Marea Nordului) li s-a impus cumva să desfacă producţia la preţurile de import şi, dacă da, anume la preţurile de import din cazul cui?
Mult mai probabil, lucrurile sunt mai simple: a fost găsită o ţară gâtuită şi sub presiunea aderării şi i s-a impus ceea ce altora nici prin gând să li se impună! Ce, i s-a impus cumva Austriei, de pildă, ca, din motive naturale, îşi acoperă consumul de energie electrică în mod prioritar din sursele hidro deosebit de ieftine, să desfacă energia electrică la preţurile din Franţa, care obţine electricitate preponderent din surse nucleare, sau cumva din alte ţări comunitare, care o obţin precumpănitor din surse termo?!
Aah, una este să se impună unei ţări să nu desfacă sub costuri energia obţinută – lucru care a fost, de asemenea, reclamat României, dar în mod absolut firesc, pentru că aceasta înseamnă subvenţionare neconcurenţială – şi alta este să se impună alinierea absurdă la preţurile de import a preţurilor la producţia internă. Nemaipunând la socoteală faptul că printr-o asemenea aliniere se creează o condiţionare nefirească de presiunile furnizorului străin de gaze, în cazul în speţă Rusia!
