De câte ori îi ascultăm muzica ori i se rosteşte numele, soţia mea spune: "Omul ăsta a fost înger!".
Când am auzit pentru prima oară această apreciere, rostită în felul definitiv în care închid femeile orice discuţie la care bărbaţii mai bâjbâie, mi s-a luminat dintr-o dată un orizont. Numai un pământean atins de duhul suprem poate să rezolve o ecuaţie a accesibilităţii în absolut, aşa cum o fac "Anotimpurile" veneţianului.
În creaţia simfonică, una din formulele de susţinere a repertoriului priveşte "publicul- ţintă". Doar Mozart, cu o câtime de compoziţiile sale, şi Beethoven, cu părţi din câteva simfonii, mai cunosc o popularitate atât de completă în toate păturile sociale şi pe toate continentele. Creaţia lui Vivaldi, chiar şi în acele compartimente ale ei cu o adresă religioasă bine definită la un public cultivat, pare a veni la întâlnirea cu o aşteptare universală. În omenire se născuse nevoia unei muzici pentru toate urechile şi pentru toate sensiblităţile, iar Vivaldi, cu "Anotimpurile" lui, a tras lozul cel mare, câştigat numai o dată la mii de ani.
E neîndoilenic piesa cea mai cântată şi cu cele mai multe înregistrări şi difuzări în magazine cu profil muzical, dar şi pe tarabe de târguri sărace, la posturi de radio şi de televiziune de toate mărimile şi toate specialităţile. În orice casă, unde există un număr de casete sau CD-uri, între acestea se află şi "Anotimpurile" de Vivaldi. Numele compoziţiei şi al autorului se rostesc într-o singură respirare. Şi alte capodopere beneficiază de o rostire în pachet: "Requiemul lui Mozart", "Adagio de Albinoni", "Oda bucuriei" de Beethoven. La noi au ajuns la un grad de popularitate remarcabil "Rapsodia a doua" de Enescu şi "Balada lui Ciprian Porumbescu. Nu-i puţin lucru. Oricât de cântat însă e un compozitor clasic - iar Mozart e cu întregul operei mai cântat decât Vivaldi - "Anotimpurile" lui Antonio Vivaldi rămân opera care poate fi ascultată la nesfârşit, cu acelaşi sentiment de sublim. Cine spune că s-a plictisit să le tot asculte, ori e limitat afectiv, ori are un cusur genetic. Dar marea calitate a acestei muzici e în potenţialul ei de încredere. Dacă un om a putut să compună ceva atât de original şi totuşi atât de accesibil, înseamnă că se poate. Înseamnă că se mai poate.
E adevărat, o speculaţie financiară colosală izbuteşte într-o epocă de atac generalizat la valori să facă dintr-un Jacko sau dintr-o Macko icoană şi altar. Diferenţa dintre creaţia unui înger şi acea a unui pământean de larg consum e la pogorârea în noi. "Anotimpurile" lui Vivaldi ne-au devenit fiinţă şi unitate supremă de măsură a frumuseţii, a armoniei şi a stării de bine, pe când alde Jacko şi Macko nu sunt muzică, sunt doar spectacol. Oamenii fredonează toată viaţa melodii, nu isterii colective.
Citește pe Antena3.ro