Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zilele trecute, intr-o manifestare aniversara la 5 ani de la integrarea tarii noastre in UE, am aflat care este starea Romaniei potrivit acelora care o conduc astazi. Laitmotivul lor este "reforma statului". Aduc trei argumente pentru a afirma ca aceasta reforma este un esec de mari proportii in raport cu ceea ce erau urgentele cele mai mari ale statului in acesti ultimi trei ani:
In loc de depolitizarea statului s-a ajuns la politizarea functiilor publice si intregului aparat administrativ mai nesabuita si mai agresiva decat oricand, inclusiv sub comunisti, daca ne gandim la abandonarea de facto a criteriului de competenta in zilele noastre; In loc de jugularea coruptiei s-a ajuns la extinderea ei pana la proportii care au transformat exercitiul de guvernare in exercitiul de cheltuire a banilor publici si avutiei nationale in folosul propriu al celor de la putere; In loc de utilizarea masiva a fondurilor europene ca o mare sansa de combatere a crizei s-a ajuns la incapacitatea flagranta de absorbtie a acestora.
Ca urmare, in toate cazurile sus-mentionate, principala preocupare a birocratilor nu este aceea de a corecta greselile, ci de a le ascunde.
Despre reforma in sanatate ce sa mai vorbim? Ea a dat cel putin impresia (daca nu cumva chiar a fost asa) ca principala motivatie a noii legi era sa deschida calea unor foarte apropiati ai puterii pentru a controla banii din sistemul de interventii de urgenta. Insa in ceea ce priveste reforma invatamantului, zilele trecute citeam in excelenta, dar si tulburatoarea carte a lui Lucian Boia "Capcanele istoriei" urmatoarele: "Cea mai ampla actiune «intelectuala» a legionarilor (dupa preluarea puterii in 1940) a avut ca tinta universitatea, atat corpul profesoral, cat si cel studentesc. Trebuia romanizat invatamantul si trebuiau indepartate persoanele indezirabile. Cel mai simplu a fost sa se puna in aplicare o lege care stabilea la 65 de ani varsta obligatorie de pensionare.
Dintr-o lovitura, universitatea romaneasca s-a «eliberat» de cei mai celebri reprezentanti ai sai. Au fost pensionati, cu incepere de la 1 noiembrie 1940, istoricul Nicolae Iorga, filozofii C. Radulescu-Motru si P.O. Negulescu, matematicianul Dimitrie Pompeiu, geologul Ion Simionescu si endocrinologul Constatin Parhon, toti de la Universitatea din Bucuresti; inginerul N. Vasilescu-Karpen, profesor si rector al Scolii Politehnice din Bucuresti; biologul Emil Racovita, creatorul biospeologiei, profesor la Universitatea din Cluj; si chimistul Petre Bogdan, profesor si fost rector al Universitatii din Iasi.
Toti erau si academicieni, iar Radulescu-Motru chiar presedinte al Academiei (totodata si decan al Facultatii de Litere). Regimul scapa astfel de cativa oameni incomozi si cu influenta printre studenti (de Iorga aveau sa scape chiar intr-o maniera mai radicala). Oricum, cu greu s-ar fi putut alcatui o lista mai reprezentativa, de profesori care ar fi trebuit mai curand sa fie mentinuti fara limita de varsta decat sa fie pensionati". Comparatia cu zilele noastre e evidenta. "Reforma corecta", dupa expresia lui Emil Boc. O fi chiar aceea a pensionarii fortate la varsta de 65 de ani, legiferata de guvernul sau in 2011?
Teama este cea care a tinut in viata imperii si dictaturi; teama este obstacolul de netrecut, pe care orice om o resimte cand crede ca este inferior. Iata ca orice teama a putut fi din nou infranta asa cum o arata protestele neintrerupte din acest an. Cred ca ii datoram lui Václav Havel cea mai buna caracterizare a acelui ceva care-i mana pe protestatari: "Speranta nu este convingerea ca ceva se va termina cu bine, ci certitudinea ca ceva merita intreprins indiferent de cum se va termina".
Experimentul FMI din ultimii trei ani din Romania care ne apare tot mai mult ca un esec e partizan al banului facut sa faca bani, iar nu bine, aducator de saracie-in-viata si viata-in-saracie. Normalitatea clamata de comisarul politic al FMI nu exista. O celebra poveste spusa despre frontul din Galitia in razboiul mondial din 1914 ar fi potrivita acum. Un ofiter german raporteaza: "Situatia e grava, dar nu fara speranta". Iar un ofiter austriac raspunde: "Nu, situatia este fara speranta, dar nu e grava". As zice ca situatia actualei guvernari e fara speranta, iar plecarea ei nu e deloc grava.
Normalitatea exclude dusmania amarnica dintre putere si opozitie. Normalitatea nu fiinteaza in acelasi timp cu jafurile banilor si avutiei publice trecute cu vederea. Abia atunci "Piata Universitatii" poate accepta ca miscarea de contestare sa devina miscare de transformare.
