x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce i-am mulţumit lui Stalin

3
Autor: Ştefan Mitroi 06 Mai 2014 - 15:09
La începutul acestei săptămâni s-a întâmplat să mai îmbătrânesc un pic. Cu viaţa unui copil de un an, dacă mă gândesc bine. Sau cu jumătate din viaţa unuia de doi, sau cu un sfert din cea a unuia de patru ani. Cât priveşte viaţa mea, e vorba de...Să luăm, pentru o mai bună înţelegere, un pepene copt şi să-l împărţim în aproape 60 de felii. Despre asta e vorba. Atunci când nu-ţi mai măsori îmbătrânirea în ani, ci în felii tot mai subţiri de pepene, nu poţi, oricum ai da-o, să nu fii trist. Din cauza subţirimii feliilor.Te încearcă însă, în vremea asta, şi un fel de bucurie. Din cauza copilăriei spre care e musai să te poarte gândul. Pe mine m-a cam purtat în ziua cu pricina. De fapt, cu asta m-am ocupat aproape tot timpul. Oricum, nu aveam altceva mai bun de făcut, în afară, desigur, de faptul de a număra în gând miile de kilometri ce mă despart de ţară, şi sutele de metri ce mă despart de apele malul Golfului Persic, la care mă uit, în lipsa grâului natal, toată ziulica. Diferenţa dintre ele ar fi că în largul mării de grâu de acasă nu vedeai decât spre miezul verii vapoare, căci aşa li se spunea maşinilor de treierat, vă mai aduceţi aminte? Aici trec vapoarele întruna. Ce-ar fi treierând, nu ştiu! Şi nici nu mă interesează să aflu. În orice caz, nu în aceeaşi măsor în care mă interesează ce-o mai făcând Stalin, nu cel pe care-l ştie toată lumea, ci băiatul lui Feleagă, fostul meu coleg de şcoală cu care jucam fotbal pe islazul de lângă cimitir.

Nu era o poreclă, chiar aşa îl chema. Pesemne că taică-său, întrucât Stalin celălalt o cam zbughise de pe lumea aceasta, s-a gândit că fiul său ar putea să profite de ocazie, înlocuindu-l. Sigur că nu la scara planetei, ci la cea, de mii şi mii de ori mai mică, a satului nostru. Dar băiatul n-a fost capabil nici de lucrul acesta, mulţumindu-se doar cu scara şaretei cu care Feleagă venea să-l ia de pe trenul de fotbal când nu mai putea să respire. Bietul Stalin avea probleme cu inima. Spre deosebire de taică-său, care avea probleme cu capul, în sensul că-i pleca deseori mintea cu sorcova, dar nu prea departe, ca să se poată întoarce repede, când auzea că este iarăşi Stalin în criză. Ne părea rău de el, că era destul aer în preajmă, numai că Stalin nu prea putea să-l respire. El şi morţii din cimitirul de alături. Deşi am plâns, nu ne-am mirat deloc când Stalin s-a mutat până la urmă în cimitir. Din ziua aceea, cu toate că eram câţi trebuie, lipsea mereu unul dintre noi. Nu ieşea cu niciun chip la număr.

Dintr-odată, după atâţia ani, sau mai precis, după atâtea felii de pepene, iată-mă petrecându-mi ziua de naştere cu Stalin, adevărat, în lumi complet diferite. El a rămas tot timpul tăcut. Nici eu n-am vorbit prea mult. Doar l-am rugat să mă ierte că respir mai departe, iar el nu. Şi i-am mulţumit. Pentru faptul c-am fost colegi de şcoală cândva. Şi c-am jucat veri de-a rândul fotbal împreună.



Serviciul de email marketing furnizat de