De ce le e mila saracilor de bogati

Mama spunea: "Saracu’ Matache, e putred de bogat!".

Mama nu-i caina astfel pe toti avutii, ci numai pe cei pe care averea ii facea atat de vulnerabili, incat trebuia sa aiba saracii mila de ei. Singurul obez din vremea foametei din 1947 era morarul Matache. La cati lihniti vedeam zilnic, era normal sa cred ca morarul cel sferic avea sa explodeze. Si ca de aia spunea mama ca e putred. Pantecos pe dinafara, pe dinauntru, morarul incepea sa se descompuna. Doar ca era o descompunere lunga, deoarece a murit pe la optzeci de ani si tot gras. Nu stiu nici azi ce poate sa insemne "putred de bogat", insa indurarea crestina, continuta de precizarea "Saracu…", mi-a ramas in minte ca un necaz intrinsec avutiei: in felul sau, bogatul e sarac. Si-n plus, sfarseste in ridicol, ca morarul caruia a trebuit sa i se faca un sicriu lat, fiindca in unul normal nu incapea. Cand l-au plimbat ai lui pe ulitele mahalalei spre cimitir, lumea vorbea numai de sicriu, nu de mort. "O sa-l ingroape pirpindicular", spuneau babele, care nu realizau diferenta dintre lateral si vertical. Ce pricepea tot poporul era ca morarul Matache devenea de departe cel mai bogat mort din cimitir. Saracu’ de el!

Deslusindu-mi mai apoi raporturile cu opulenta si cu averile nemasurate, rotunjite prin jaf, am bagat de seama ca super-bogatii nostri sunt majoritatea obezi, cu gusi si falci de neamuri proaste si implatosati in osanza, fapt care le da apa la moara lihnitilor: Saracii bogati! Or sa plesneasca si nu se indura nimeni sa-i opreasca din imbuibare! Cum intra unul la inchisoare, cum il razbesc toate bolile grasimii!

Saracilor le e mila sincer de bogatani. Saracii stiu ca si chiaburii de la oras ar fi mai cumpatati, daca nu i-ar obliga afacerile tot timpul la pranzuri si banchete. Unui nemancat ii dai o paine si, gata, l-ai pus pe picioare, dar nababului n-ai ce-i face, te uiti la el ca la un condamnat si-l vezi bagat pirpindicular intr-un cavou de lux. Saracii percep bogatia ca pe o saracie mai mica. Sau ca pe o saracie indestulatoare.

De aceea, o discutie despre avutie dintre un sarac si un om foarte, foarte bogat din plecare e absurda. Cam cat castigi matale pe luna?, intreaba saracul, care nu cunoaste alt castig decat salariul. Si fiindca bogatul, care nu s-a intrebat niciodata care ar fi venitul sau lunar, cade pe ganduri, tot saracul vine cu raspunsul: vreo 50 de milioane, nu-i asa?

Dialogul nu-i din imaginatia mea. Am fost martor la o astfel de discutie, in care un pensionar il ajuta pe un bancher sa aiba o mica problema de constiinta. Cand bancherul, intr-un acces oarecum clinic de sinceritate, a raspuns: Probabil jumatate de miliard sau, cine stie, chiar un miliard, dar nu lunar, ci saptamanal, saracul a ras si l-a batut pe umar: Ma, da glumet mai esti!

Si atunci, cum sa nu le fie saracilor mila de bogati, cand ii vad cat de glumeti sunt, desi saracia ii asteapta, ca oamenii sunt la poarta?