Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriam în primul editorial din această săptămână că plafonul de garantare de la depozitele populaţiei induce un tratatament uniform băncilor ca percepţie asupra riscului, indiferent dacă-s mari, mici, private sau de stat. Cu alte cuvinte, băncile care plătesc dobânzi mari la depozite - ce pot corespunde unor riscuri mai mari - sunt tratate doar prin prisma riscului sistemic, şi nu a celui generat de fiecare în parte. Nu înseamnă însă că băncile - şi exemplul lor poate fi generalizat la întreaga economie - reuşesc să prospere puţin, dar sigur, cum îşi doresc românii să aibă salariile, ci mor încet. Iar asta se vede în greutatea cu care dau drumul la bani în economie. Incertitudinea, care e trădată foarte bine de această atitudine, reprezintă o încercare a băncilor de a-şi conserva starea actuală, pe seama încetinelii plăţilor.
Sigur că băncile, la fel ca marile companii, au conducători care ar trebui să aducă o dată cu profitul generat pentru acţionari, încrederea şi ieşirea din criză. Dar ştiţi cum vor managerii să depăşească momentul critic? Pe seama reducerii costurilor cu personalul. Iar după ce disponibilizează un număr record de oameni constată că tot au pierderi. De ce? Pentru că n-au schimbat nimic în modul de administrare.
E limpede, singura resursă care ar permite ieşirea României din criză e cea umană şi exact aceasta este distrusă. În top managementul companiilor sunt impuşi nişte indivizi raşi, tunşi şi frezaţi, "capabili” să răspundă la înalte comandamente. Ei au fost avizaţi de directori de resurse umane, care seamănă ca două picături de apă cu şefii de cadre din trecut, şi care habar n-au să găsească principalul "antidot” împotriva crizei: creativitatea. Căci, deh, creativitatea asta nu apare la comandă, într-un cadru înregimentat şi just planificat.
Dar mai mult decât atât, în situaţia în care managerii, avizaţi de şefii de cadre, conduc după "algoritm”, reacţia subordonatului cu idei este fie să le conserve, fie să le prezinte într-o variantă în care nu pot fi exploatate. Şi acesta este adevăratul motivul pentru care murim încet. Însă chiar dacă respectivele idei ar fi date pe bune, împreună cu "normele” de aplicare, conducătorii cu gândire cazonă tot ar aplica ce înţeleg din ele sau ce le convine.
Ca să conchid, cât timp conservarea obedienţei şi a fricii constituie politică de stat în România nu poate fi generat un mediu în care să apară idei de ieşire din criză, ci doar să se conserve un cadru, demn de Soldatul Svejk, în care conduc indivizi ce funcţionează pe bază de: "Da, să trăiţi!”, "Întocmai şi la timp”, "Dacă-i ordin, cu plăcere”. Iar rezultatul este pe măsură: Murim lent!
Citește pe Antena3.ro
