Părintele Arsenie Boca a făcut o afirmaţie interesantă. „Când nu voi mai fi printre voi, vă voi ajuta mai mult decât acum!". Părintele avea capacitatea uluitoare de a vedea în Duh, dar şi a cunoaşte prin Duh. Iar spusele sale de atunci au prins realitate. Sunt oameni care povestesc că au ajuns în toiul iernii la mormântul părintelui Arsenie Boca şi au privit consternaţi cum ningea peste florile crescute pe mormânt. Ningea şi era frig, dar florile continuau să trăiască de parcă cineva nevăzut ar fi stat ascuns printre petale şi le-ar fi ţinut într-un anotimp al vieţii, într-o primăvară ce se desfăşura în acelaşi timp cu iarna noastră!
Pentru alţi oameni, apropierea de sfintele moaşte sau de mormântul unui sfânt devine un fel de a intra într-o stare de pace, despre care nu poţi să spui nimic! Să trăieşti pacea înseamnă cu totul altceva decât... să vorbeşti despre pace. Să trăieşti iubirea sau bucuria sau uniunea cu un sfânt înseamnă altceva decât o descriere. Omul nu are vocabular pentru experienţa mistică şi tocmai de aceea raţiunea riscă să înregistreze un eşec în demersul său de a o înţelege şi descrie. Tocmai de aceea mulţi oameni se întreabă: „De ce s-o înghesui lumea la moaştele Sfintei Paraschiva sau ale Sfântului Dumitru? De ce s-o călca lumea în picioare pe la toate moaştele? O fi în asta o logică, o raţiune, un efect adevărat sau moaştele sunt un placebo pentru minte?"
Raţiunea pune întrebări justificate, corecte, dar inima cunoaşte deja răspunsurile. Oamenii simpli sau chiar mulţi dintre aceia ce au înţeles puterea experienţei trăite se duc la moaşte din instinct, după un dialog - chiar inconştient - cu inima lor. Inima te cheamă să insişti, să atingi moaştele, să te apropii de ele, dar nu pentru că ar fi acolo doar nişte oase inerte, cum scria cândva un comentator... Inima-ţi spune că viaţa de după moarte este o realitate. Când te apropii de moaşte o faci pentru că tu crezi în prezenţa sfântului care le-a locuit şi o simţi. Tu cauţi prezenţa sfântului şi puterea acestei prezenţe de a face un miracol pentru tine. Tu crezi în miracol. Crezi în puterea sfântului de a te ajuta, de a-ţi întări credinţa şi speranţa că rugăciunile tale se vor împlini. Strădania ta de a atinge moaştele este un impuls interior, o manifestare a inimii care-i înmulţeşte minţii credinţa prin atingerea moaştelor.
În clipa în care mâna omului atinge sfintele moaşte, turnurile raţiunii se prăbuşesc şi credinţele mentale distructive, care te împiedicau să-ţi împlineşti un vis, or să trăieşti un miracol, se frâng şi se disipează. În consecinţă, ceea ce mintea spunea „că-i imposibil" devine posibil şi omul poate deveni beneficiarul miracolului sau al împlinirii visului.
Toate acestea nu sunt însă doar acţiuni mentale, doar un fel de a bea apă chioară şi-a te vindeca, crezând că ai luat antibiotice! Mintea celui ce atinge moaştele nu se recontextualizează şi nu prinde aripi brusc, doar pentru că omul a gândit că are aripi. Toxicitatea mentală acumulată de-a lungul unor ani buni nu se lasă dusă doar printr-un gând bun, cum nici primăvara nu vine când înfloreşte un ghiocel. Soţii Chirlian au fotografiat pentru prima oară aura unei frunze (mai târziu şi aura unui corp) şi au demonstrat că, atunci când o bucată dintr-o frunză era tăiată, pe fotografie apărea un câmp de energie care reda frunza ca şi cum ea ar fi fost întreagă. Un asemenea câmp de energie înconjoară moaştele sau fragmente din ele, iar câmpul acesta - a cărui putere şi luminozitate reflectă modul de a trăi al sfântului în vremea în care el a fost în trup - ar putea fi catalizatorul unei transformări interioare, care devine baza materializării viselor sau a întâmplărilor miraculoase.
Câmpul despre care vorbim nu este fizic, dar noi îl putem simţi instantaneu sau îi putem observa efectele! Florile care stau în el iarna se simt ca-n plină primăvară. Mintea se trezeşte schimbată într-un câmp de mare putere şi realitatea îi urmează. Poate că de aceea a spus părintele Arsenie Boca ceea ce se şi întâmplă... după mulţi ani de la plecarea sa din trup?