Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un fenomen aparent bizar se petrece în rândurile firmelor străine implantate (şi) prin România. Dintre oficialii români, nimeni nu se înghesuie să aducă în atenţie acest fenomen, necum să-l analizeze şi să-i evalueze impactul. Se rămâne în aceeaşi abordare idioată a „mediului de afaceri prietenos” ca o garanţie a atractivităţii pentru investitorii străini, cheia fiind salariile mici. Or, în fenomenul menţionat, în timp ce câteva firme străine, nu multe, urmează tiparul extinzându-şi afacerile prin valorificarea salariilor mici de la faţa locului, altele, mereu mai multe, caută, în ciuda supraofertei de salarii mici la care pot apela, să plece din România, mascându-şi intenţiile de ieşire din piaţă cu diferite formule, îndeosebi legate de schimbări strategice la nivelul de asamblu al reţelelor internaţionale din care fac parte.
ENEL, gigantul italian din energie, pretinde că părăseşte afaceri în România de peste 1 miliard euro pentru că ar fi obligat la restrângeri globale de activitate generate de îndatorări vechi de dinaintea crizei. Lafarge, gigantul francez din industria cimentului, susţine că scoate la vânzare afaceri de sute de milioane de euro din România în legătură cu o fuziune la nivel global cu unul din rivalii săi europeni, Holcim. Mc Donald’s, gigantul american fără concurenţi printre giganţii de profil din lume, caută un francizat, căruia să-i lase contra cost şi chirie, afacerea de sute de milioane de dolari pentru a ieşi fizic de pe piaţa din România. Sunt numai câteva exemple. Au fost prezentate doar cele mai notabile. Şi n-au ajuns încă în spaţiul public intenţiile asemănătoare ale unor similari. Ce-i uneşte? 1) Dimensiunea pe piaţa de profil, dacă nu şi dimensiunea în sine! 2) Poziţiile oligopoliste (piaţă sigură tip monopolistic, adică fără concurenţi, practic neîmpărţită cu alţii sau cel mult împărţită cu un alt competitor). 3) Profiturile certe. Toate acestea alimentează nedumeririle!
La o analiză atentă însă, mai poate exista, în toate cele trei cazuri, un lucru în comun: o percepţie similară asupra perspectivei în România, anume perspectiva unei pieţe închise sau într-o creştere derizorie! ENEL se confruntă cu problema deja de doi ani: în contextul prăbuşirii consumului de energie primară în România, degeaba deţii monopol pe circa 40% din distribuţia de electricitate, cum are ENEL, căci profiturile, chiar dacă sigure, tot nu cresc. În cazul Lafarge este vorba de aceeaşi perspectivă, întrucât dinamismul economiei din România este doar în statistici şi nu în construcţiile rezidenţiale şi în infrastructură. Cu Mc Donald’s este şi mai simplu. O ţară în sărăcire nu poate oferi perspective, mai ales pentru giganţi! Pentru profituri mari nu sunt de ajuns salariile mici din propria activitate, ci mai trebuie şi piaţă la desfacere, adică dimpotrivă salarii mari. Şi poate mai e ceva. La ei acasă, toţi aceşti giganţi sunt obişnuiţi cu profituri de 8-10%. În colonia numită România au venit pentru profituri de 80%! Şi nu e vorba doar de o metaforă onomatopeică!
Citește pe Antena3.ro
