De ce vom încheia anul 2010 în recesiune

Descurajante cifrele Statisticii. La sfârşitul săptămânii trecute, calculele principalului indicator al  economiei – PIB-ul – de până la 30 septembrie, ne-au supus încă unui duş rece: creştere minus şi în trimestrul trei, de 2,5 la sută, şi pe 9 luni din acest an, de 2,3 la sută. Şi cu atât mai descurajante sunt aceste cifre cu cât mai multe ţări din Uniunea Europeană, cele mai multe, au ieşit  deja din recesiune. Restanţieră, România nu se poate consola cu faptul că  Grecia, Irlanda, Letonia, Lituania şi Bulgaria îi ţin companie. Sau cu faptul că Estonia, Spania şi Ungaria, deşi ieşite din recesiune, nu au reuşit încă să-şi consolideze creşterea pozitivă.

Am fi putut să avem şi noi creştere plus? Bineînţeles. Dacă păcatelor ştiute nu li s-ar fi adăugat şi seceta cumplită din vară, urmată de inundaţii. Şi mai ales dacă creşterile din industrie ar fi fost însoţite de investiţii în infrastructură, care ar fi impulsionat relansarea construcţiilor. Iar dacă luăm în calcul şi cele cinci procente legate de coada taxei pe valoarea adăugată, începând din iulie, conjugate cu amputările de salarii,  aproape că am completat tabloul  principalelor cauze ale  întârzierii României în zona de risc. Efectele? o singură floare rară: creşterea producţiei industriale; în rest numai căderi: comerţ, construcţii,  agricultură, consum. Cea mai gravă fiind căderea cu 13,7 la sută a formării brute de capital fix, care exprimă dinamica investiţiilor.

Dincolo însă de descreşterile de la un trimestru la altul, ponderile diferitelor sectoare ale economiei româneşti în PIB (6 la sută agricultura; 26,4 la sută industria; 7,3 la sută construcţiile; 49 la sută serviciile) ne arată că au intervenit modificări structurale negative, ce au tras în jos creşterea economică. Cu numai 6 la sută aduse de agricultură şi  cu sub 50 la sută  aduse de servicii, în formarea PIB-ului, este greu să înaintăm.

Aşadar, PIB-ul a avut în trimestrul al treilea un ritm de creştere (negativă!) de 2,5 la sută. Iar o creştere negativă ne dă şi mai mult înapoi, mărind decalajele pe care deja le aveam faţă de ţările europene, la capitolul valoare adăugată în primul rând. Şi nu aşteptăm cu speranţă nici cifrele pentru trimestrul patru.  România va încheia anul  2010 în recesiune.

Bătălia pentru un PIB cu semnul plus o reportăm în 2011. Nu va fi însă uşor de câştigat.  Potenţialul nostru de creştere economică, în prezent, nu mai este de 5,5-6 la sută ca în anii 2004-2008, ci între +0,5 şi +2%. Va fi însă nevoie să învăţăm să-l valorificăm. Iar a depăşi aceste cifre, înainte de o restructurare radicală a economiei, va fi greu, dacă nu imposibil, în condiţiile în care bugetul e dezechilibrat şi inflaţia încă ne dă dureri de cap. În plus, avem şi probleme cu calitatea muncii. În România  se munceşte, se produce, dar nu toată munca e competitivă. Se formează astfel un cerc vicios. Munca dezorganizată se soldează cu salarii ce abia depăşesc, în medie, 300 de euro pe lună. La rândul lor, salariile descurajează munca. În aceste condiţii continuă scumpirile, care fac inflaţie. Desigur, mai mult PIB ar aduce cifre mai mari la creşterea economică. Dar nu şi condiţii de viaţă mai bune dacă nu se bazează pe un nivel mai ridicat al competitivităţii.

Va fi greu de aşezat lucrurile pe drumul drept. Iar soluţia nu este negociabilă: restructurări duse până la capăt. În economia reală întâi şi întâi, unde se află cheia problemei. Fără ele, creşterea PIB-ului rămâne o himeră. Economia ar consuma mai departe în neştire materii prime şi resurse energetice, ar spori şi mai mult cererea de importuri fără să poată asigura, în compensaţie, exporturi şi mai mari. Mai mult, s-ar agrava indiferenţa faţă de competitivitate: o boală nepermis de mult lungită. Ratând atât avantajul comparativ, pe care ni l-a dat Dumnezeu – o ţară cu o populaţie relativ numeroasă, o piaţă în extensiune, o poftă de consum explicabilă după atâţia ani de privaţiuni – cât şi şansa de a câştiga avantaje competitive, fără de care performanţa e utopie curată.

Cine ar putea să împingă căruţa performanţei? Fără îndoială că nici vorba bună şi nici vorba rea. Dezlegarea câinilor concurenţei e unica şansă. Dar este de-ajuns numai suflul rece al competiţiei ca să-i  trezească la realitate pe leneşi, pe incompetenţi şi pe extravaganţi? Este! Cu aliaţi puternici, însă: înstăpânirea Legii, care să-i lecuiască pe tunari; şi un demers educaţional în forţă la care să se înhame întreaga societate civilă de  la preoţii şi învăţătorii de  ţară la  elita academică.