De demult

■ Se înserase de-a binelea în copilărie. Soarele scăpătase de mult şi satul se cufundase în întunericul lătrat de câinii încă nesloboziţi din lanţ. Deodată, o bătaie puternică, stridentă, spărgea liniştea aceea compactă, de nepătruns parcă. “E brigadierul”, îl auzeam pe tata-mare. Bunicul meu se ridica de la masă şi pleca la poartă, cu pasul lui greoi, de ţăran legat de pâmânt. D-aia călca atât de greu, îl trăgeau rădăcinile din glod şi nici în mers nu-i venea să se despartă prea tare de brazda-mumă. “Ne-a poruncit mâine la sădit de pomi, la pădure”, ne lămurea la întoarcere. Alteori îi poruncea la legat via colectivului, la copilit pătlăgenii sau la rânit grajdurile şi câte altele. În vremea dinaintea ăsteia, ţăranii primeau porunci, ca pe timpul domnitorilor. Iscoada Domnului Stat Comunist o lua pe liniile Islazului, la căderea nopţii, precum lotrii, şi izbea cu ciomagul în ulucă. “Bă, care eşti acasă, ia arată-te la gard niţel să-ţi dau porunca !” răsuna satul. Şi oamenii se învoiau, ce era să facă ? Că, deh, talpa ţării la ce era bună, nu să se supună orbeşte oricui ? Nu-i învăţase de veacuri istoria să pupe mâna boierului şi să-i îndeplinească orice hatâr ? Iar noii burjui roşii se izmeneau cam la fel când era să le transmită ucazuri, zău că nu era diferenţă !
■ Tot cam pe atunci sosise la cooperativă, prin repartiţie guvernamentală, o ingineră agronom. Ca să-i respecte rangul, ţăranii i-au zis “Doamna” , că doar nu fuseseră colegi cu ea la facultate. Femeia avea carte, îşi tocise coatele pe băncile şcolii, şi cum să-i spui “Tovarăşa” ? Tovarăş erai cu ăla care săpa şi păzea vacile cu tine, nu cu ditamai inginera ! Ţăranii, în simplitatea lor nicicând părăsită, nu se pervertiseră într-atât încât să încurce ierarhiile şi să-l amestece pe deştept cu opincarii care nu buchiseseră literele. Azi, până şi tâlharul sau criminalul este domn, tuturor ne adresăm aşijderea, vieţuim la grămadă sub crucea aceluiaşi apelativ.
■ Natalica era proasta satului. O sărmană cu minte de ţânc, deşi bătea la vreo şaizeci de ani. Părul îi crescuse răzleţ pe bărbie şi asta o apropia la înfăţişare de vrăjitoarele desenate în cărţi. Părea scoborâtă din poveştile ce ne aprindeau imaginaţia şi ne goneau somnul. Umbla desculţă, iar noi, copiii, ne ţineam în urma ei şi o măscăream. Bătrâna se înfoia şi ne drăcuia cum îi venea la gură. Se zbârlea, aplecându-se să ia o piatră de jos, şi ne punea pe fugă. Speriaţi, o rupeam la sănătoasa, dar nu ne îndepărtam. Între teamă şi curiozitate, ultima ne ispitea peste măsură. Îndeajuns să gonească spaima stârnită de apropierea fiinţei de-o ciudăţenie primejdioasă, chipurile. Îi aruncam de la distanţă vorbe de ocară şi râdeam netrebnic. Nici că ne trecea prin cap că nenorocita fusese lovită amarnic de soarta potrivnică. Dumnezeule, uneori, la culcare, mă gândesc la Natalica şi-i cer iertare pentru cruzimea de odinioară. Măcar de ne-ar fi muştruluit careva, sau de ne-ar fi altoit zdravăn … Însă nimeni nu ne spunea că nevolnicia cuiva nu trebuie luată în derâdere. Îmi dau seama acum că nu ea era natantoala satului, ci noi, care râdeam ca neghiobii.
■ Tata-marea nu ştia să glumească şi nici să chefuiască. La horă nu l-am văzut vreodată. Un ins taciturn, mereu serios şi aplecat asupra treburilor importante. Se născuse cu un soi de autoritate greu contestabilă. Îi intrai anevoie pe sub piele şi nu-şi pierdea timpul la pălăvrăgeli. Asculta “Vocea Americii” şi citea, îndeosebi cărţi de istorie. Îl iubea pe Regele Mihai şi-i înjura cu obidă pe comunişti că le furaseră proprietăţile. Oricum, de biciul sudalmei sale viforoase nu scăpa nimeni, muritor de rând ori Ăl de Sus. Vrednic şi aspru, drept şi cinstit, bunicul meu m-a povăţuit de mic să nu mint şi să nu înşel; să mă port cuviincios cu semenii şi să întind mâna celui aflat în nevoie. “Să fii domn nu-i de mirare, să fii om e lucru mare !” îmi repeta întruna, şi târziu am desluşit tâlcul acestor cuvinte. El a fost primul meu model de bărbat şi când mă privesc în oglindă mi se pare că îl zăresc aşa cum era înspre bătrâneţe.
Ma-marea, în schimb, era blajină şi tare cumsecade, îi plăcea să joace şi să stea la taifas cu muierile, să meargă pe la rude şi să păstreze neamul strâns. Uşurică la pas şi fără frică de necunoscut , deşi ai ei nu o lăsaseră la şcoală. Ar fi plecat pe loc la rudele mutate tocmai în Dobrogea, să-i întrebe de una, de alta, şi mă minunez cum un om neştiutor de carte era în stare să ajungă singur cu trenul şi rata din Islaz la Cobadin ! Două firi deloc compatibile, ale căror trăsături le port şi eu cu mine, căznindu-mă să le împac. Le călătoresc printr-o lume străină, ca pe două suflete exilate şi, adesea, suspinul lor mă trezeşte la realitate. Şi ori de câte ori încerc să mă înţeleg, mă cercetez cu de-amănuntul în icoanele bunicilor materni.