Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu te-am mai lăudat de-o veșnicie, femeie
A trecut o veșnicie, femeie
A trecut de ieri o veșnicie și nițel
De când nu ți-am mai lăudat ochii,
Făptura-ți întreagă și farmecul rebel.
Trebuie să te respir toată
Mi-e teamă ca fără elogiul meu să nu te treci
Să nu te pierd cumva în pădurea anilor
Dar știu că poți reveni pe atâtea alte poteci.
Ieri, femeie, aveai cincizeci de ani
Azi ai cincisprezece și te menții la fel de frumoasă
N-am idee cum faci și cu ce rimel
Te dai pe pielea sufletului etern mătăsoasă.
A trecut o veșnicie de când nu ți-am mai povestit sânii
Nasul și buzele ca o nocturnă la pian
De când versurile mele ți-au ocolit șoldurile
Pe care le-am mângâiat în noaptea asta, dar noaptea e an.
Iartă-mă, femeie, mai înaltă decât adevărul
Și mai suplă ca o cometă
Că las minute bune să treacă
Până când inima mea se căiește și regretă.
A trecut o veșnicie, femeie,
A trecut de ieri o veșnicie și nițel
De când nu ți-am mai lăudat ochii,
Făptura-ți întreagă și farmecul rebel.
Femeia, singura care face îngerii să înflorească
Searbăt e totul, mi-a spus ucenicul tristeții,
Politica descojește fiecare lucru de adevărul lui
Toți murim încet și ireversibil
Viața se prezintă urâtă ca un jnepen uscat...
Și-n timp ce ucenicul tristeții îmi vorbea astfel
Te-am zărit printre nămeți sau printre oameni
Călcând roză, cu formele tale care nu se mai terminau,
Adică rotunde încât nu poți ști unde se încheie
O formă de umăr și o formă de șold și o
Formă de toate formele care te fac muza lui Roubens
Și dansatoarea Lacului lebedelor totodată.
Searbăd e totul, mi-a spus ucenicul tristeții,
Numai că el privea aiurea
Se uita în partea de lume din care tu plecaseși
Se uita unde izvoarele frumuseții
Fără bătrânețe secaseră fiindcă tu nu mai erai acolo
El n-avea cum să priceapă că adevărul tristeții nu există
Chiar dacă el însuși era ucenicul tristeții.
Lasă-mă, i-am zis, s-o laud
Pe femeia mea, singura care face luna să răsară pe cer
Și care îndepărtează gândurile negre
Lasă-mă, i-am zis, tu, tristule de profesie,
Să laud femeia aceea cu popoul rotund
Care tocmai trece pe lângă noi.
E, firește, a altuia,
Răsuflarea ei e sorbită de alte buze
Dar nimic nu mă împiedică să o visez
Lasă-mă, i-am strigat, ucenic al tristeții
Să mă bucur de vederea femeii, singura care face îngerii să înflorească
Uite, privește, peisajul e dezolant, lumea moare încet
Ireversibilul pare confecționat din ură
Cerul nu mai are îngeri, ci vătafi cu cravată care-s azi Dumnezei,
Suntem, părem, supușii religiei lor
Și totuși ceva mai există
Lasă-mă, ucenic al tristeții, să văd că viața merită trăită
Câtă vreme ea, ea, ea care-i a mea și oricare ea
Își strecoară formele, nu arareori sufletești,
Popoul ei rotund
Printre atâtea anomalii și-mi atrage atenția că-i păcat să te sinucizi.
Privește, ucenic al tristeții, poiana asta cu flori felurite
Ele sunt iubitele noastre care ne salvează - de ce am muri ca proștii? -
Nu te mai uita prin ocheanul acestei supărări cariate
Nu mai privi urduroasa viață astfel, fiindcă ea nu e viață,
Uită sărăcia la care ești condamnat să trăiești
Uită tot și privește doar îngerul care
În orice femeie există.
