Democraţia necazului

Când dă necazul peste un om, îl compătimeşti, iar dacă nu poţi să-l ajuţi cu fapta, ai totuşi o vorbă bună.

Când dă necazul peste un om, îl compătimeşti, iar dacă nu poţi să-l ajuţi cu fapta, ai totuşi o vorbă bună.

Mai ales dacă e genul de necaz care i se poate întâmpla oricui. Deci şi ţie. Compătimirea ţine de prevenire. Te apropii de necaz, ca să-l poţi recunoaşte, să-i ghiceşti fondul şi forma. În România asta a noastră, necazurile nu numai că s-au înmulţit, dar sunt şi foarte variate. Prea multe şi prea variate, ca să mai simţi compătimire. Iată, necazurile celor rămaşi fără locuinţă. Apar zilnic la televizor, se manifestă disperat, cer ajutor şi nu-l află de la nimeni.

Sunt oprit uneori pe stradă de necunoscuţi, care ţin să-mi povestească amănunţit un necaz de-al lor. Cu casa, cu proprietăţi, cu statul. E ca şi cum m-ar contamina cu o boală incurabilă. Nu numai că n-am nici o putere, însă nici nu mai vreau să le ascult poveştile. Prea-s multe şi prea pline de necunoscut. Diversificarea necazurilor ne însingurează, ne face necomunicativi. Într-o vreme, vecinii de deasupra apartamentului meu uitau mereu un robinet de la baie sau de la bucătărie deschis şi mă inundau. Nu se compară cu inundaţiile catastrofale care rad sate întregi, veţi zice. Eu însă spun că se compară, deoarece soluţiile şi într-un caz şi în celălalt erau şi au rămas inacceptabile. Vecinii care mă inundau îmi explicau că e normal să mai uite un robinet deschis şi că, la rândul meu, sunt îndreptăţit să-i nenorocesc din când în când pe cei de dedesubt. Îmi vorbeau cu aerul că, indiferent dacă uitam ca şi ei un robinet deschis sau aveam o memorie bună, tot trebuia să-i inund odată şi odată pe nevinovaţii de dedesubt, fiindcă dreptul se cerea exercitat. Inconvenientele vieţii la bloc erau, în filozofia lor de patibulari un gen de justiţie pe stoc. Inundarea era o pedeapsă pentru un rău înfăptuit sau pe care erai dator să li-l faci altora cândva.

Cei inundaţi de râuri şi pâraie vorbesc de pedeapsa lui Dumnezeu, de o fatalitate. Nu e fatal să dea apele peste ei, e fatal ca ei să rămână veşnic în calea apelor. Ce păreri să ai şi cum să-i ajuţi, dacă ei acolo-s născuţi şi n-au unde să se mute? Înmulţirea categoriilor de necazuri vine cu o seamă de implicaţii imposibile, cu dezvăluirea unor relaţii cauzale atât de îmbârligate, că e preferabil să te ţii la distanţă. De vecinii demenţi am scăpat, într-o zi au dispărut şi n-am vrut să mai ştiu nimic de ei, însă mă înfior amintindu-mi cum mă gândeam să-i omor. Altă rezolvare mai simplă şi mai eficientă nu vedeam. M-am consultat chiar şi cu miliţianul sectorist, care mi-a spus că mă înţelege, că pot conta pe discreţia lui, întrucât şi pe el îl inunda omul din apartamentul de deasupra. "şi nu-i corect – mi s-a destăinuit el cu un alean punitiv mult timp ţinut ascuns –, fiindcă m-a inundat de vreo şapte ori, pe când eu pe vecinul de dedesubt numai de două ori."