Denunţul lui Iancu nu poate fi probat decât prin autodenunţ

Iancu şi Mititelu, Borcea şi Gigi Be­cali, Dragomir şi alţi monetarzi ai fotbalului de aceeaşi teapă au motive se­rioase de revoltă. Au trăit câteva zile chinuiţi de crampele unui ne­drept reumatism mediatic. Odraslele re­galităţii britanice i-au făcut ţăndări la rating. William şi Kate nu au decât vina de a se fi petrecut cu un moment de mare fericire din viaţa lor. Excesul de zel a aparţinut însă înfiaţilor sapei me­seriaşe. Excesul de zel a aparţinut ce­lor care au băgat toată dedicaţia de care au fost vreodată capabili în de­vorarea deliciilor de Buckingham, chiar dacă, bieţii de ei, provin dintr-un exerciţiu manufacturier care îi separă etern de orice atingere nobiliară a istoriei.

Iar acest exces de zel al presarilor, cu care foarte mulţi târtani s-au împroprietărit aiurea, i-a scos pe corifeii fotbalului din raţia de pu­blicitate care le dă viaţă. Ne-am mai petrecut noi, ce-i drept, şi cu un cutremur, şi cu ceva răniţi prin Afganistan, cu aglomerarea Romei de cre­dincioşii care au dorit să participe din apropiere la beatificarea Papei Ioan Paul. Dar astea sunt dude. Peste care, odată scăpaţi de încăpăţânarea conservatoristă şi specific britanică, reuşiţii fotbalului nostru au trecut cu mare graţie. Iar spectacolul lor a fost reluat într-un hohot parcă şi mai convingător.

Marian Iancu a ridicat, disciplinat până-n extremităţile sale cele mai largi, două deşte şi a cerut voie de la ligă să spună despre fotbal cele mai ale dracului adevăruri dintre toate ade­vărurile posibile. Patronul Ti­mi­şoarei ne-a lasăt să înţelegem că am fi asistat la cel mai putred campionat din ultimii doişpe ani. Promisiunea a părut incitantă la început. Am crezut că domnul Iancu vrea să se purifice prin spovedanie, că se află în pragul unei creaţii autobiografice. Dar emoţia mi-a trecut brusc atunci când tot domnul Iancu a ţinut să ne asigu­re că dintre primele şapte echipe ale clasamentului doar Timişoara ar merita să poarte rochie de mireasă. Că doar Timişoara rămâne întru­chi­parea corectitudinii rătăcite nedrept printre nişte furăcioşi de ultimă speţă. O astfel de asigurare rupe filmul de promisiunea adevărurilor nemaispuse până acum. Şi ne duce cu gândul la o manevră ieftină. O manevră care mai poate produce efecte doar asupra celor care nu şi-au consumat naivitatea în copilărie. De fapt, chiar şi gestul domnului Iancu de a cere învoire pentru gestul demn al pârâciunii este unul evident fariseic. Pentru că întâmplările trecute nu ni-l zu­grăvesc nicicum pe patronul Timi­şoa­rei ca pe un individ sfios. Dimpo­trivă. Domnul Iancu a cotonogit orice urmă de precauţie a discursului atunci când a avut fierbere în glandă. Iar faptul că nu a putut proba acuzaţiile prin care a încercat să-şi pună la zid adversarii a atras după sine sancţiuni disciplinare şi citarea într-un proces pierdut în primă instanţă.

Fotbalul care se joacă în acest campionat este unul aglomerat de multe nereuşite. De nereuşite fundamentale ale unui tacâm complet. Fotbalişti care forţează fraudulos no­men­clatorul profesiilor. Antrenori fără har, dar cu un apăsat exerciţiu al obedienţei. Arbitraje şi arbitri care acoperă calificative de la slab la ca­tastrofal. Conducători care reciclează şmecheria de cartier, patroni la care rareori fudulia mai este salvată de o şubredă doză de adaptabilitate la fenomen. Şi peste toate acestea, ca şi când n-ar fi fost de-ajuns, îşi mai face loc şi sarsanaua. De aceea nu putem afirma nicicum că domnul Marian Iancu minte atunci când vorbeşte despre corupţie. Numai că nu putem avea nici măcar de doi bani încredere în finalitatea demersului său. Pentru că, în astfel de cazuri, denunţătorul nu va putea avea probe decât dacă va recurge la autodenunţ. Şi nu cred eu că sinceritatea va contamina prea curând fotbalul nostru cel de tarabă.