Derbedei bătrâni

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Există derbedei şi în mediile academice. În accepţia comună, derbedeii ar fi să-şi facă de cap numai în straturile de jos ale societăţii. În fapt, ei sunt de găsit şi în clasa de mijloc, şi sus. Iar sus, chiar mai mulţi ca în sărăcime.

Nu-mi e foarte clar ce cuprindere are cuvântul. În dicţionare, derbedeul e definit ca un om de nimic, fără căpătâi. Două formulări la rândul lor exagerat de metaforice. Opusul omului fără căpătâi e omul cu un căpătâi? Opusul omului de nimic e omul de caracter? Aşa s-ar zice.

Deşi e greu de acceptat acest lucru, cei mai mulţi derbedei se găsesc în cultură. Şi e greu de acceptat, pentru că oamenii de nimic din cultură reuşesc să treacă frecvent drept personalităţi. Din fericire, în cultură, derbedeii sunt lesne de localizat în mediile comentatorilor, nu la creatori. Comentatorii, criticii, analiştii, pe măsură ce opiniile lor fac autoritate, speculează faptul că de la părere la şantaj spiritual şi controlul asupra judecăţii publice distanţa e foarte mică. Derbedeul din cultură nu e neapărat şi un om leneş. Beţia puterii face dintr-un indolent o persoană foarte determinată. Determinarea e una dintre condiţiile-cheie ale hărniciei. Comentatorii, criticii, analiştii sunt, în esenţă, nişte diagnosticieni. Un medic care face mişto de boala pacientului e o oroare socială. În cultură însă dai la tot pasul de comentatori şi de critici care îşi bat joc de creatorii mai puţin dotaţi. Pe măsură ce îmbătrânesc, derbedeii din cultură se acresc, şi în tot ce scriu şi ce spun se vede pizma lor groasă pe creatori. Cei mai distructivi sunt derbedeii bătrâni care au eşuat ca romancieri, nuvelişti sau poeţi. Îşi încheie viaţa bruscând masiv lumea creatorilor cu rodul ultim al unei vrednicii sterpe, cu tomuri monumentale, care ar urma să împartă producţia culturală în bună şi infirmă, demnă de un oprobiu calificat.

Creaţia spirituală e genul de investiţie individuală ce nu angajează bugetul public. Nimic nu-l obligă pe om să scrie cărţi, să compună muzică, să inventeze maşinării. Îşi cheltuieşte banii şi energiile îndrăznind ceva personal. Pe banii lui, individul, dăruit de la Dumnezeu cu nestare creatoare, poate să fie şi prost. În ţările din vestul Europei, un critic care îşi bate joc de talentul modest al unui creator e dat în judecată de creator şi criticul pierde procesul. E ca în comerţul cu bunuri de larg consum: nu-ţi e îngăduit să produci reclamă negativă decât dacă un produs poate fi dovedit ca nociv, nesănătos, fals. E o mare deosebire între neputinţă şi impostură.

Un critic de-al nostru şi-a făcut nu un obicei, ci de-a dreptul o profesiune din a-şi bate joc de neputinţele unor oameni bine intenţionaţi, dar cu un talent mic sau discutabil. Sunt ani buni de când jigneşte, într-o rubrică de ziar duminical, nişte autori de bună-credinţă, care publică pe banii lor cărţi. Mă întreb cum ar reacţiona criticul dacă, la o îndreptăţire egală, cei astfel batjocoriţi – insist: pe banii lor, pe lucrări născând dintr-o nevoie sufletească de tot stimabilă – i-ar întoarce-o, spunându-i sub semnătură că n-ar avea motive să fie atât de sigur pe sine fiindcă e obez şi urât? Talentul e un noroc ce trebuie evidenţiat, dar absenţa talentului nu e un fapt de anatemizat.

E destul să nu fie luat în seamă.