Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce mi se pare cu adevărat relevant în scandalul generat de publicarea cablogramelor Ambasadei SUA la Bucureşti, în atât de mediatizatul caz WikiLeaks, este micimea părţilor implicate, nu vreo dezvăluire care să cutremure Planeta Pământ.
Pe de o parte, politicienii români şi uneltele lor vorbitoare (deghizate, uneori, în ziarişti) nu diferă, în covârşitoarea lor majoritate, de strămoşii lor care se închinau la Înalta Poartă. Toţi cei nominalizaţi în penibilele rapoarte ale diplomaţilor americani, în frunte cu fălosul preşedinte-jucător Traian Băsescu (în fapt, o biată marionetă, dispusă să facă orice, de la mazilirea rivalului său politic şi până la comercializarea memoriei lui Teo Peter, pentru consolidarea şi perpetuarea regimului său politic), s-au comportat ca nişte precupeţe de uliţă. Citind ce-au produs şoarecii americani de bibliotecă şi protocoale fine, vedem nişte ţaţe care dau din casă în gura mare şi după aia-şi strigă reciproc măscări printre uluci. S-au dat în gât cu voluptate, s-au turnat la stăpânul unanim recunoscut şi s-au victimizat, confirmându-mi încă o dată că succesul de odinioară al Securităţii s-a bazat nu atât pe caracteristica represivă a statului totalitar comunist, cât pe vocaţia naţională a delaţiunii. Politicienii de la Bucureşti s-au comportat oricum, mai puţin ca nişte oameni de stat şi au desfiinţat oficial noţiunea de sentiment naţional. România e iar paşalâc, de data asta cu acte-n regulă şi poziţionată la capătul greşit al faimoasei Axe despre care se vorbea în şaradele de cârciumă cu licurici mari şi mici.
Pe de altă parte, dacă pentru penibilităţi gen topul mogulilor şi colaje din presă plăteşte contribuabilul american armata aia de diplomaţi sub acoperire din toată lumea, atunci să nu se mai mire nimeni că marea criză economică mondială a pornit fix de la ei şi o achită, din respect şi consideraţiune adâncă, tot fraierii.
