Despărțirea de Petio Petkov, un prieten al României

Încă o veste rea m-a lovit: a murit Petio Petkov, ziarist bulgar care a știut ca nimeni altul, la Sud de Dunăre, realitatea românească. Viața a aranjat lucrurile ca destinele noastre să se împletească strâns, într-o prietenie care a dăinuit timp de mai bine de 50 de ani. În anii studenției, prin 1970, ne-am cunoscut din întâmplare la „un dans” de  sâmbătă seara, pe culoarele largi ale ASE-ului, institut unde studia comerțul exterior. La Sofia nu exista atunci o asemenea facultate și Petio alesese Bucureștiul să se specializeze. Ne-am antrenat repede într-o discuție, continuată apoi cu căldura povestirilor despre orașele vecine - Călărașiul meu natal și Silistra, despărțite de Dunăre, dar cu multă istorie comună. A revenit la Academia de Studii Economice pentru studii doctorale și mai apoi a vizitat România ca ziarist la Agenția Bulgară de Presă, de fiecare dată găsind timp să ne vedem chiar și pentru câteva minute. Cunoscând perfect limba română devine, în 1984, corespondentul BTA la București, prilej să ne întărim și legăturile profesionale. Fiind vecini, ne vizitam des cu familiile, cunoscându-ne și apropiindu-ne și mai mult, cei doi copii ai Petkovilor, Ani și Dimi, jucându-se cu Radu, fiul nostru, toți trei fiind apoi și colegi la Liceul German. Zilele din decembrie 89 au fost un alt prilej care să ne cimenteze legăturile de prietenie și cele profesionale. Am fost amândoi cronicari ai dizolvării regimurilor comuniste. Petio, cu avantajul statutului de corespondent de presă străin, conectat cu ziariștii ruși și iugoslavi, mi-a dat „cheia” unora dintre evenimentele dramatice din decembrie 89. Apoi, la Sofia, mi-a fost îndrumător în ceața de confuzie a primelor alegeri democratice din Bulgaria și, după câțiva ani, pentru o serie de evenimente pe care le-am urmărit ca trimis al ziarului Libertatea. Vizitele la București au devenit mai dese după ce l-am convins să fie corespondent al Jurnalului Național, unde a semnat multe articole privind situația din Bulgaria și din Balcani. Apoi, sub directoratul lui Dragoș Șeuleanu la Radioul Public, i-am deschis calea unei lungi colaborări cu această prestigioasă instituție. Îi auzeam vocea lui caldă și calmă la radio și-mi era suficient ca să acoperim distanțele, să știu că „este bine”. Și el îmi trimitea mesaje că mă citește; îi ceream să mă ajute cu informații profesionale pentru articolele cu teme balcanice pe care le publicam în revista condusă de Carol Roman. Ne-am revăzut „fizic” la București înainte de izbucnirea pandemiei, promițându-i că-i voi întoarce vizita la Veliko Târnovo, unde se mutase, fugind din agitata Sofia. Acum rămân doar cu dorința de a pune o floare pe mormântul unde știu că doarme somnul de veci bunul meu prieten de o viață, Petio Petkov.