Despre cultură, numai de bine

În toată această tragi-comedie - în care se împletesc Caragiale şi Urmuz, dar şi Ilf şi Petrov - a ciocnirii dintre două tipuri de mentalităţi, pro si anti ICR, mi-am amintit cu o imensă plăcere de tot ceea ce mi s-a întâmplat pozitiv în cariera mea de creator vizual în ale fotografiei. Nimic din ceea ce mi-a adus bun recunoaşterea unei anumite valori a creaţiei mele vizuale nu s-a întâmplat în România. Pentru mine "partida ICR" sau "partida anti-ICR" nu au existat. Ci doar această comoară naturală care este frumuseţea româncelor. Eu mi-am văzut de treabă. Adică de ceea ce-mi place să fac. Nu am avut şi nu am timp... să pierd timpul sau să fiu vedetă.

Prin 2002, când s-a auzit "în sat" că m-am apucat de fotografie - şi, culmea tupeului, că m-am apucat să fotografiez nuduri feminine - reacţiile au fost de natură să fi descurajat pe oricine. Fotografii "titraţi" râdeau de mine, restul mă acuzau de toate păcatele. Ce e aia să pozezi muieri goale? Nu mi-e ruşine? De ce nu pozez flori, peisajele patriei, copii bucălaţi, bătrâni înţelepţi ori monumente ale neamului? Păi tocmai de aia, că eu nu voiam să "pozez", ci să fotografiez, ceea ce este altceva.

Dar în 2005 s-a întâmplat ceva de neînţeles pentru detractorii mei: editura DAAB din Koln mi-a publicat nu o imagine, ci fix 168 într-un întreg album de autor care s-a distribuit pe 5 continente, în peste 50 de ţări - "Digital Sessions". Apoi, editura TASCHEN m-a inclus în 2 antologii internaţionale de fotografie (în 2007 şi 2011), iar editura LOFT din Barcelona m-a inclus într-o altă antologie internaţională în 2010. Nici un ICR sau altcineva din România nu m-au promovat ca să fiu băgat în seamă pe plan internaţional. Şi nici "ICR"-uri germane, americane sau spaniole. Nu mă laud, vă spun doar ce s-a întâmplat. şi brusc, din "amatorul obsedat de femei", am devenit "MAESTRE!". Lucru care m-a scârbit şi mă scârbeşte mai mult decât înjurăturile ipocrite ale intelectualilor de mahala. Nu mă cred un geniu al fotografiei şi sper să nici nu ajung vreunul. Sunt doar un om care creează ce-i place. Şi dacă ceea ce creez eu aduce plăcere altora, atunci este bine. Nu mă interesează să rămân în cărţile de istoria artei româneşti sau internaţionale. Ci să bucur oamenii, cât mai mulţi oameni.

Aşa se face că în 2009 am fost selectat de Anne Karine Peret, curatorul francez al manifestării "Surexpositions 2009 Timişoara", să expun timp de o lună 22 de imagini în expoziţia internaţională de la Muzeul de Artă din Timişoara, împreună cu alţi patru creatori, trei fracezi şi un polonez - totul în organizarea Institutului Cultural Francez din oraş. Nu m-a propus nimeni, nu mi-a pus nimeni vreo "pilă". Pur şi simplu curatorul francez a cercetat "piaţa artistică" din România timp de vreo câteva luni şi s-a întâmplat să descopere că lucrările mele - şi nu ale altcuiva - se potriveau viziunii proiectului său curatorial. Anne Karine Peret a fost absolut liberă să-şi impună proiectul fără nici un fel de imixtiune, chiar dacă acesta a fost finanţat din banii contribuabililor francezi şi români.

Altfel, mă amuză teribil inadecvarea şi amatorismul noului conducător al ICR în treburile managementului cultural - "un titan al culturii române", cum îl numea slugarnic cineva într-o recentă emisune TV.