Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Citesc. „Vremurile nu au devenit mai violente – ele sunt doar mai televizate” (Marilyn Manson). Continuu. „Unul dintre lucrurile bune ale vremurilor moderne este că, dacă mori într-un mod oribil în direct la televizor, nu ai murit degeba. Ne-ai distrat pe noi.” (Kurt Vonnegut). Corect. Mă opresc. Deschid televizorul. Da, aici s-a ajuns: răul a devenit subiect de entertainment. Nu frumuseţea este spectacolul, ci murdărirea şi distrugerea ei brutală într-un show mediatic. Binele plictiseşte, răul este spectaculos. Frumuseţea nu mai atrage decât dacă este kitsch, caricaturizată, desenată în tuşe groase, dusă la extreme, schimonosită.
90% din conţinutul editorial al mass-media de azi este o intensă apoteoză a răului. Ştirile cu accidente oribile, atentate teroriste şi crime îngrozitoare – chiar dacă nu ar trebui să prezinte nici pe departe interesul pe care-l induce mass-media – sunt mult mai puţin toxice în comparaţie cu celelalte forme de promovare a răului. Să prezinţi un accident din nu ştiu ce sat în jurnalul de la ora 19:00 este o tâmpenie editorială, dar cel puţin este o ştire, un fapt – este violenţă, dar nu are nimic pervers. În schimb, deversarea zilnică, oră de oră, a tone de manipulare, corupţie, prostii, kitsch, demagogie, minciună, ură, scandal, nonvaloare, mentalităţi înapoiate, ipocrizie, judecăţi strâmbe, este obscen şi pornografic, este apogeul unei perversităţi. Perversitate pentru care apoi, ipocriţi şi ofuscaţi, îi acuzăm, de exemplu, pe copiii noştri că s-au contaminat de ea. Absurd. Noi, maturii, asigurăm ratingul unor subiecte mass-media execrabile de care nu avem apoi cum să-i ferim pe copii. Pentru că atmosfera este impregnată de un soi de ceaţă invizibilă extrem de toxică. Televizoarele sânt doar nişte relee care retransmit la nesfârşit şi potenţează prin impactul mass-media această realitate. Un cerc vicios.
Nu spun că în mass-media realitatea ar trebui să fie reflectată numai în roz-bombon şi belu-pastel. Ci că ar trebui să existe o cale de mijloc, un echilibru între opţiuni şi alternative: să avem conflicte, dar polemici, nu scandaluri. Să fie o luptă dialectică, dar între kitsch şi bun gust, nu doar un continuu concurs cu tema „cel mai rău dintre răi câştigă”. Mereu trebuie să alegem „răul cel mai mic”. Şi nimic pozitiv nu se opune acestei stări de fapt.
Mass-media nu a învăţat nimic din teribilul accident de la Mihăileşti de acum câţiva ani. Atunci, doi jurnalişti au murit pur şi simplu din cauza presiunii exercitate asupra lor de a produce senzaţionalul cu orice preţ. Ce era aşa de senzaţional în situaţia unui tir-cisternă care ardea la marginea drumului? Nimic. Evenimentul nu era acesta. Evenimentul real a fost deflagraţia care a urmat. Dacă jurnaliştii ar fi ajuns acolo la adevăratul eveniment, acum erau în viaţă. „Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai altceva din ce să-l faci”, spunea filosoful american Saul Kripke. Deocamdată pare mai fascinant să explorăm mizeria pentru a produce alte mizerii şi mai spectaculoase combinând cât mai ingenios ingredientele sale. Poate este o formă de culpabilizare şi autopedepsire inconştientă.
Răul există pentru că nu ne mai săturăm de el. Nu se poate ca societatea noastră să fie bună când cetăţenii ei asigură rating-uri uriaşe în mass-media tocmai răului de care, ipocrit apoi, se plânge că vrea să scape.
