Despre părinţi şi copii

Un bărbat şi o femeie care fac un copil nu sunt altceva decât două animale din specia om care se reproduc. Calitatea de părinte se învaţă, se construieşte, fiind un proces continuu ce durează toată viaţa.

Simplul act biologic al reproducerii nu poate înlocui statutul de părinte. Simţul matern singur nu educă şi nu formează oameni. Simpla hrănire, spălatul, îmbrăcatul, adormitul, îngrijirea nu creează caractere puternice - ba dimpotrivă, creează dependenţă. Un părinte lucid şi responsabil nu-şi face copilul dependent de el. Trebuie să faci lucruri pentru copiii tăi, desigur, DAR NU îN LOCUL LOR.

Este simplu să faci un copil. Mai greu îi este femeii să-i dea naştere. Dar oricât de mare ar fi trauma la naştere, aceasta, în sine, nu justifică niciodată ulterioare condiţionări "morale" din partea părintelui. Cu alte cuvinte, este necinstit să-i reproşezi copilului lipsă de recunoştinţă "pentru că te-ai chinuit să-l faci şi să-l creşti". Copilul nu este o entitate spirituală preexistentă care te bate la cap zilnic printr-o voce interioară stranie să-l aduci pe lume. Singuri responsabili de făcutul copiilor sunteţi tu şi partenerul tău.

Provocarea adevărată este să ştii să fii părinte - să-ţi cunoşti copilul, să-l ajuţi să se descopere şi să-l sprijini să apuce drumul destinului său.

Viaţa ne arată că există părinţi naturali catastrofali şi părinţi adoptivi minunaţi.

Când o femeie face un copil, îl face pentru ea, nu pentru copil. Femeia are acest instinct reproductiv: ea trebuie să puiască. Bărbatul nu simte acea urgenţă a dorinţei de a procrea. întotdeauna un copil apare pe lume pentru că O FEMEIE A VRUT asta, nimeni altcineva.

Dar abia când îşi exercită statutul de părinte, mama este o fiinţă care îşi asumă responsabilitatea modelării altei fiinţe umane. A pretinde din partea copilului obedienţă, dependenţă, supunere şi ascultare numai pentru simplul fapt că i-ai dat viaţă este cel mai incorect lucru pe care o fiinţă umană îl poate face alteia. Este un despotism neluminat, o dictatură, o nedreptate.

Copilul nu "s-a cerut" adus pe lume. Tu, femeie şi tu, bărbatule aţi vrut să procreaţi şi nu trebuie să faceţi copilul responsabil de asta. Trebuie să fiţi voi responsabili şi să vă asumaţi asta până la capăt.

Ceea ce trebuie să primeşti de la copilul tău nu este recunoştinţa că l-ai făcut, hrănit, spălat la fund şi îmbrăcat. Trebuie să fii un astfel de părinte încât copilul tău să-ţi ofere respect, admiraţie, prietenie, empatie, înţelegere: adică inteligenţă emoţională. Trebuie să fie cel mai bun prieten al tău, dacă se poate.

Majoritatea părinţilor sunt nişte dictatori absurzi care privesc relaţia părinte-copil ca pe un totalitarism, în care ei dictează, iar copiii se supun. Copiii nu sunt nişte păpuşi de plastilină care pot fi modelate pe tipare prestabilite şi nici proiectele personale de viaţă ale cuiva. Copiii sunt nişte fiinţe umane unice care au propriul lor destin.

"Copiii voştri nu sunt ai voştri", spune Khalil Gibran în "Profetul". "Sunt fii şi fiice ale Vieţii care tânjeşte chiar după ea însăşi. Ei vin prin voi, dar nu din voi - şi chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparţin. Le puteţi dărui dragostea voastră, dar nu şi gândul vostru. Căci ei au propriul lor gând. Le puteţi găzdui trupurile, dar nu şi sufletele, căci sufletele lor sunt găzduite în casa zilei care va să vie, pe care voi nici chiar în vis nu o puteţi cunoaşte. Vă puteţi strădui să fiţi ca ei, dar să nu căutaţi a-i face pe ei asemeni vouă. Căci viaţa nu merge înapoi şi nici nu se împotmoleşte în ziua ce a trecut. Voi sunteţi arcuri, iar ei săgeţile însufleţite pe care le trimiteţi înainte. Arcaşul ocheşte ţinta în nemărginire şi vă încovoaie cu puterea sa pentru ca ale Lui săgeţi să zboare cu iuţeală în depărtări. Cu bucurie lăsaţi mâna Arcaşului să vă-nconvoaie, căci aşa cum El iubeşte săgeata zburătoare, la fel iubeşte arcul care îl ascultă."