Despre singurătatea Crăciunului

Se spune că perioada Sărbătorilor de iarnă este despre familie, prieteni – despre a fi împreună. „Sfinţenia” in­discutabilă a acestor Sărbători obligă sistemul social să ne dezlege de îndatoriri oferindu-ne timpul necesar – câteva zile libere – pentru a sta împreună cu cei apro­piaţi sau dragi. Am găsit pe internet un citat care m-a pus pe gânduri. Un domn, Eric Sevareid, spune aşa: „Crăciunul este o necesitate. Pentru că trebuie să exis­te măcar o zi pe an în care să ne reamintim că nu tre­buie să trăim DOAR pentru noi înşine”. Altcineva spunea că „de Crăciun toate drumurile duc acasă”. Frumos...

Toate astea sunt valabile dacă ai cu cine să fii împreună şi dacă există o casă pe care să o poţi numi acasă. Totuşi, e mult mai bine să ai cu cine să fii împreună, chiar dacă nu ai un loc numit acasă, decât să stai acasă singur – oricât ţi-ar fi bradul de mare şi îm­po­do­bit şi masa de îmbelşugată. Ştiu sigur că omul nu este construit să fie singur. Singurătatea este împotriva firii. Şi cu toate astea, cred că stăm mult mai bine la capitolul „casă” decât la capitolul „singurătate”.

În mod paradoxal, lipsa unei case, sărăcia adună oamenii îm­preună, în timp ce, de multe ori, cu cât casa este mai mare, cu atât creşte distanţa dintre proprietari şi cei­lalţi. Se întâmplă ca în case mari şi bogate oamenii strânşi în jurul bradului să fie adunaţi acolo din co­m­ple­zenţă, îndeplinind un ritual steril şi, deşi împreună, unii dintre ei să-şi dorească să fie în altă parte sau să se simtă singuri. În schimb, încălzindu-se în jurul unui ca­­­­zan ruginit în care arde un foc, pe un maidan mizer, oa­­­­menii fără adăpost se simt împreună pentru că îşi îm­­­­părtăşesc necazurile. Este stupefiant cum, de fapt, bo­­găţia sărăceşte sufletele şi aduce deseori o comuni­u­ne politicoasă, indiferentă, rece şi lipsită de con­ţi­nut uman. Bogăţia este o falsă protecţie în faţa singu­ră­tă­ţii. Pentru că ne pustieşte sufletul. Singurătatea usu­că fiinţa în somptuoasele palate aurite...

Cred că Sărbătoarea Crăciunului despre asta este, de fapt – sau despre asta ar trebui să fie. Nu despre Iisus, religie, Moş Crăciun, cadouri, „shopping therapy”, brad împodobit şi mese îmbelşugate. Ci despre credinţă şi singurătate. Credinţa că oamenii nu pot merge mai departe în bine decât împreună. Cred că relaţiile umane adevărate, înţelegerea, toleranţa, em­patia, compasiunea, prietenia fac mult mai bine decât banii. Pentru că ele construiesc în suflet şi caractere. Izo­larea singurătăţii ne îndepărtează, în primul rând, de noi înşine, alungă umanitatea din noi. Şi dacă omul nu este făcut să fie singur, atunci este clar că oa­menii sunt făcuţi să se ajute. Pentru că alungarea sin­gurătăţii cuiva este în sine un act de ajutor şi soli­da­ritate umană.

Şi ca banii să fie albi şi fertili, ar trebui ca oamenii să investească în nişte centre sociale îm­potriva singurătăţii. Locuri în care cei singuri să se adu­ne, mai ales de Sărbători şi de zilele de naştere pen­tru a se cunoaşte şi a fi împreună. Pentru că între un om singur şi alt om singur de obicei stă o umanita­te rece şi indiferentă care-i împiedică să se întâlneas­că şi să se cunoască. Dacă oamenii ar fi mai puţini singuri, tuturor ne-ar fi mai bine, pentru că ne-am în­ţe­lege mai bine unii pe alţii. Dacă am fi mai puţin in­di­fe­renţi faţă de cei de lângă noi, am lăsa energiile po­zi­tive să circule mai mult între oameni.

Timpul petrecut împreună cu un om, căldura su­fletească, prietenia fac mai mult decât o sponsorizare generoasă din sacul lui Moş Crăciun.