x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Destin de muscă sau destin de albină

Destin de muscă sau destin de albină

de Maria Timuc    |    06 Mai 2014   •   15:46

”Întreabă o muscă:/- Sunt flori în locul acesta?/- Nu știu, va spune ea, dar știu că acolo jos sunt cutii de conserve, gunoaie, murdărie... Și va înșira toate acele mizerii pe care ea a stat./Întreabă o albină:/- Ai văzut vreo necurăție în locul acesta?/- Necurăție? Nu, nu, nu am văzut nicăieri. Aici, locul este plin de flori bine mirositoare, și îți va enumera o grămadă de flori de grădină și din cele sălbatice./Vezi, musca știe unde sunt mizeriile, în timp ce albina știe că acolo este un crin, mai departe o zambilă... /După cum și oamenii ce seamănă cu musca caută în orice situație să afle ce rău există și se preocupă de el, nu văd nicăieri binele. /Cum cei ce seamănă cu albina află peste tot orice bine există./Omul stricat gândește stricat, pe toate le vede de-a stânga și anapoda. /În timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, oricâte îi vei spune, își va pune mereu în minte gândul cel bun./După cum ne sunt gândurile, așa ne sunt și faptele, așa ne este și viața!/Iar dacă vrei să-ți faci ordine în viață, mai întâi trebuie să-ți faci ordine în minte, în gânduri...(Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre Gânduri).

Musca e programată să se hrănească din gunoaie și de aceea ea nu suportă florile. Musca evită florile și e firesc; treaba ei e să caute murdăria, mirosul fetid, sângele, urâciunea. Nu-i vina muștei asta, e-n natura ei să caute mizeria, cum e-n natura albinei să caute florile, mirosurile ademenitoare și dulceața. Aceste ființe sunt programate pentru a face ceea ce fac; nici una dintre ele nu se rătăcește. Noi, oamenii, avem – la rândul nostru – programe înnăscute, suntem și noi atrași iremediabil, grație unor tipare ce ne parvin din gene, către gunoaie sau către flori, dar avem ceva în plus, ceva extrem de prețios; capacitatea de a ne crea tipare noi, programe noi, obișnuințe personale. Avem libertatea să alegem conștient dacă perindăm printre gunoaie sau printre flori și, cum spun unele voci, mai mult sau mai puțin științifice, prin gândurile și cuvintele pe care le folosim pentru a descrie ceea ce vedem, putem rescrie povestea ascunsă în codul genetic. Sfântul Paisie Aghiorâtul, pe care l-am citat mai sus, nu se referă la posibilitatea omului de a scrie în propriile gene sau în cromozomi (există un studiu făcut chiar în România pe copii instituționalizați, urmăriți de-a lungul a zece ani. Studiul a constatat că privațiunea afectivă a generat modificări la nivelul unor cormozomi ai copiilor, iată), ci la puterea gândurilor de a deveni ”fapte” și ”viața noastră”! Cu gândul ne facem faptele și cu faptele ne facem viețile, dar uneori refuzăm să credem că avem atâta putere în gând și din pricina asta ne dăm voie nouă înșine să întreținem gânduri de slăbiciune, ne neputiință, să ne gândim la ce-i mai rău, la ce-i mai tragic, la ce ne înfricoșează sau ne distruge. Făcând aceasta alegem parcă un destin de muscă, ne autoprogramăm pentru lipsuri, pentru suferință, pentru neliniște, pentru privațiune și pentru tot ”gunoiul existenței”, când mintea noastră conține taina fantastică a vindecării și are ascunsă în ea cheia către un destin de ”albină”!

Ne-a spus Mântuitorul: ”Fericiți cei ce cred fără să vadă”, dar nici pe el nu-l auzim când ne credem destinați să perindăm prin mizerie, la fel ca muștele. Actul ”credinței” e o taină mai presus de toate tainele. Să crezi că există ceea ce nu vezi, ceea ce ce nu pipăi, ceea ce nu există înseamnă să creezi sămânța, care va aduce în existență obiectul credinței tale. Să crezi în puterea binelui, să crezi neclintit, orice te-ar tulbura, orice ar părea pe dos, orice te-ar chinui, că există pentru orice situație un final fericit, iată în ce constă actul absolut de a crede. Prin această credință, ce se regăsește în gând și apoi în faptă, viața omului poate lua întorsături minunate, iar destinul de albină, atrasă mereu către flori, miresme și dulceața vieții, se va întrupa negreșit. Altfel, omul își afirmă lipsurile, crezînd că ceea ce vede, adică lipsa banilor, a pâinii, a ordinii, a coerenței, a iubirii, a bucuriei, a sănătății sunt ”realități neclintite”. Acelea sunt doar vechi realități ale minții, doar experiențe de gândire irațională, doar trecut întrupat, doar clișee mentale(programe autocreate din neștiință), care pot fi schimbate prin credință(prin autosugestie). Dintr-o stare lăuntrică de albină, vom spune întotdeauna; pot să mă ridic deasupra circumstanțelor grele ale vieții mele, am puterea să schimb răul care mi se întâmplă, pot ieși din lispurile cărora le-am dat energie, crezând că-s palpabile și de nedepășit, mă pot vindeca, pot găsi o cale, există mereu o soluție mai bună. Chiar dacă nu văd acum calea, ea există undeva, e doar o chestiune de timp să apară, căci știu că, crezând, am puterea să ceez. Fără această încredere totală, sublimă și minunată în bine, ne vom confrunta permanent cu semințele plantate prin propria noastră îndoială. Iar pe aceasta nu ne-o poate înlătura nici Dumnezeu; e doar...alegerea noastră. De ce să nu alegem un destin de albină dacă este posibil, de ce să nu încercăm dacă ni se spune că mintea noastră plină de credință e cheia schimbării vieții noastre?

×