x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dezgust

0
Autor: Marian Nazat 20 Feb 2015 - 15:08
Linşarea mediatică a Elenei Udrea nu e doar dezonorantă pentru călăii năvăliţi în studiourile de televiziune, ci şi primitivă. O dezlănţuire de ură împotriva unei femei care şi-a exploatat mai mult decât trebuia farmecele personale pe lângă preşedintele-jucător. Dar ea este produsul tipic al capitalismului post-decembrist, modelul de succes în vremurile tulburi ale dezintegrării naţionale. Starleta din Pleşcoi nu a apărut de nicăieri, ci a avut complicitatea unui sistem politic profund imoral. Adineauri, parcă, era adulată oficial de propagandiştii Curţii de la Cotroceni, unii dormeau cu poza blondei la căpătâi, toţi se băteau să o atingă, să-i intre în graţii. Un spectacol greţos de linguşeală a fost pus în scenă de ziarişti şi politicieni în deceniul maximei imposturi.

Zece ani în care Duduia tăia şi spânzura după cum i se năzărea, cu mijlocirea statului încăput în poşeta ei. Nici nu s-a îndepărtat bine de palatul din Deal protectorul său, că asupra ex-ministrului Dezvoltării s-au aruncat vini şi ocări inimaginabile. Cei care îi lingeau până mai ieri botinele scumpe au devenit cei mai înverşunaţi acuzatori. Partidele îşi trimit purtătorii de vorbe să o înfiereze public pe fosta lor colegă de Guvern sau Parlament.

Deputaţii din comisia juridică se adună duminica şi avizează favorabil cererile Parchetului, ei, chiulangiii iresponsabili ai naţiei. Altădată treceau luni de zile până să se întrunească şi să ia în discuţie solicitările similare. Tocmai ei, nişte neisprăviţi şi venali, în dulapurile cărora scheletele put de-ţi mută nasul. Puţină decenţă nu le-ar sta rău acestor farisei, de care procurorii n-au avut timp să se ocupe şi să le ia la puricat năzbâtiile penale. Altfel, demnitarii de ziua a şaptea ar scrie acum prin nu ştiu ce temniţe. Să apari pe micul ecran şi să faci pe justiţiarul, uitând că leprosul despre care îţi dai cu părerea trece printr-o dramă personală mi se pare un act de-o abjecţie incalificabilă. În definitiv, la ananghie este un semen de-al tău, iar mâine îţi va veni şi ţie rândul, nu uita asta! Sunt autorităţi destule care se decidă cine-i vinovat şi cine nu.

În romanul Alexis Zorba, Nikos Kazantzakis descrie scena uciderii văduvei (în film, tragica eroină este interpretată de Irene Papas) chiar în sărbătoarea Paştilor. Seamănă izbitor cu ceea ce i se întâmplă de câteva săptămâni Elenei Udrea. “- Mizerabilo! Ticăloaso! Ucigaşo! se auzi strigându-se în piaţă. Mai are neobrăzarea să se arate! Ea, care a necinstit satul!” Ca şi la noi, mulţimea aţâţată o înconjoară pe proscrisă şi o loveşte cu pietre. Adicătelea, ce, România nu-i tot un fel de sat? “Aşezate în şir, sus, în piaţă, fetele îşi muşcau năframele albe şi priveau cu nesaţ. Bătrânele, cu mâinile prinse de gard, chelălăiau.

- Omorâţi-o, hai! Omorâţi-o!” Nu aidoma îndeamnă şi alde Turcan, Săftoiu şi Birchall, într-o revărsare obscenă de frustrări mucegăite ? Dar în celebra carte există un bărbat curajos şi demn, el se numeşte Alexis Zorba, care intervine şi amână deznodământul. Sare la bătaie şi îl dezarmează pe Manolakos, în timp ce intelectualul şade pitit. Laşitatea dintotdeauna a intelectualilor din Balcani.

În povestea de pe malul Dâmboviţei, Traian Băsescu nu e Zorba, deşi trecutul recent îl obliga să sară în ajutorul favoritei sale. Dar el s-a ascuns sub masă şi tremură de frică, să nu care cumva să înfunde puşcăria. I-a ajuns că l-a luat gura pe dinainte în toamnă şi s-a războit sinucigaş cu serviciile secrete din pricina unor fotografii pariziene. Mai bine tace, oricum Valahia nu e locul curajoşilor. Aici sunt îndeajuns mesajele subliminale, ca de pildă apăsarea nării cu degetul, gesturile mafiote.

“Văduva se sculă în picioare; îşi încordă toate puterile, îşi luă avânt să se repeadă înainte. Dar nu avu răgazul. Ca un şoim, bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra ei. O azvârli la pământ, îşi înfăşură de trei ori lungile-i plete negre în jurul braţului şi, cu o singură lovitură de cuţit, îi reteză capul.

- Al meu să fie păcatul ! Urlă el şi azvârli capul victimei pe pragul bisericii.
După care se închină”.

Sigur, Traian Băsescu nu are datele lui Zorba, dar de ce a ales rolul ucigaşului Mavrandoni ? Măcar de s-ar închina, să i se ierte multele mârşăvii.

P.S. Nu demult, o altă blondă din regiune, frumoasa Iulia Timoşenko, a păţit la fel, însă soarta s-a întors şi fostul premier ucrainean a devenit eroina Euromaidanului. Şi cum istoria se repetă mereu...

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de