Diagnosticul: dependent de uneltele sale

In toamna lui 1968, din banii pe prima mea carte mi-am cumparat o masina de scris portabila "Consul".

Ca si socru-meu, care nu putea sa-si faca meseria de mecanic auto daca n-avea ciocanul in mana, nici eu nu pot sa gandesc, nu pot sa scriu carti de arta, romane si povestiri daca n-am batranul meu "Consul" pe genunchi. Dupa ce mi-am cumparat, in luna iunie, un laptop ca lumea, in ziua urmatoare m-am dus la talcioc, unde am gasit la un pret de toata mila, o masina de scris cehoslovaca identica. Un al doilea "Consul" portabil. Exact ca socru-meu, care, dupa ce-si lua ciocanul, se asigura ca mai are unul in cutia cu scule.

De aproape patruzeci de ani n-am mai scris nimic de mana. Masina de scris e parte din mine. Cand se strica, parca mi-ar confisca un dusman nestiut talentul, nu mai sunt bun de nimic. Un meserias atasat de o viata de uneltele si de masinariile lui intelege mai bine asta, decat un scriitor. Se spune ca nu e bine sa dai jos de pe soclu un zeu daca nu poti sa pui in loc altul mai bun. In principiu, computerul e zeul mai bun, dar patruzeci de ani de lucru la o masina de scris inseamna totusi o viata de om. Nici un computer nu va fi niciodata suficient de viu si de bun, ca sa poata fi schimbat pe o viata de om. Unele lucruri nu se compenseaza in vecii vecilor. Nici cea de a doua masina de scris "Consul" n-o poate inlocui pe prima, dar macar imi da sentimentul ca am continuitate in felul meu de a gandi. Ca nici un computer nu va reusi sa-mi modifice felul de a gandi. Daca nu esti in chip profund indaratnic, n-ai cum sa fii in chip autentic creator. Iti naucesti publicul scriind in fiecare zi altfel. Masina mea de scris ma obliga sa raman conservator in mai multe deprinderi vitale. Milioanele de oameni care au fost despartiti brutal, dupa 1990, de fabricile lor, de masinile lor, de muncile lor inteleg mai bine ca scriitorul ce rol au deprinderile de durata intr-o meserie si cum devin ele cu timpul vitale. Neavand incotro, voi scrie si povestiri la computer, insa cu masina mea de scris alaturi si cu sora ei de rezerva ascunsa in fundul unui sifonier, ca sa nu fiu obligat sa dau explicatii. Nu-i asa ca nimeni nu m-ar crede zdravan, daca m-ar vedea lucrand la laptop si cu inca doua masini de scris gemene la indemana? Mai mult de atat n-ar fi decat sa am langa mine trei masini "Consul" portabile in stare de functionare, ca sa ma bucur de un diagnostic definitiv.

Cu toate astea, nimeni nu se uita lung, cu suspiciune, la un mecanic care are o colectie de ciocane. Nimeni nu se uita lung nici la functionarii care nu se simt in largul lor, cand scriu cu un pix cu care nu-s obisnuiti. Zicala "Obisnuinta e a doua natura" e gresita. Obisnuinta e pentru multi, foarte multi oameni insasi natura lor. Uneltele cu care ne castigam traiul si linistea sufleteasca dau dependenta.

P.S. Articolul pe care tocmai l-am terminat i l-am povestit mai intai unui prieten a carui casa e plina de computere. Omul e dependent de butoane si clapete. "Ce ciudat - a zis el - , ca si eu tot un "Consul" portabil mi-am cumparat. Dar n-am mai scris la masina de douazeci de ani. Daca vrei, ti-o fac cadou." Acum, ce sa fac? Sa n-o iau si sa stau cu grija ca intr-o zi mi se vor strica ambele masini de scris? Sau s-o iau si sa-mi pun singur diagnosticul?