Dictatura relelor deprinderi

Afirmatia ca Romania a intrat in Era Bunastarii ar putea sa li se para multora socanta. Sau si mai rau: sa-i revolte. Fapt firesc atat timp cat saracia domina inca zone intinse ale tarii.

Totusi, trenul a plecat. Milioane de romani sunt inauntru, la clasa intai, a doua sau a treia, cu bilete in regula; ori calatoresc pe scari sau pe tampoane. Dovezi: consumul exploziv, boom-ul constructiilor si sediile bancilor, care s-au inmultit ca ciupercile dupa ploaie.

De ce atunci atata incertitudine, atatea nemultumiri si atata amaraciune? A spune ca indoielile si resentimentele s-au nascut din simple inchipuiri ar fi o cumplita eroare.

Daca astazi in societatea noastra, la nivelul majoritatii populatiei am avea siguranta unei bunastari decente, alta ar fi starea de spirit in tara. Cum sa avem insa aceasta siguranta in conditiile in care, in economie, nu am reusit sa unim trei valori fundamentale: eficienta, calitatea si productivitatea, pentru a obtine mult ravnita competitivitate?! Asa ca alte milioane de romani, care n-au apucat sa se urce in tren, sunt dominati de imposibilitatea de a sti cum vor trai la anul si in anii viitori, de neputinta de a decide intre bine si rau, de perpetuarea saraciei, a salariilor mici, a vietii duse de pe o zi pe alta.

Pana si orgoliul s-a tocit. Vestile primite an dupa an, ca in topul performantelor economice ocupam ultimele locuri in Europa, n-au zguduit societatea romaneasca. Nici macar n-au zgaltait-o. Asta da imunitate! Dar, in ultima instanta, nu orgoliul ranit e problema. Ci consecinta: o mare parte a populatiei traieste la limita subzistentei.

Unde sa cautam cauzele? Nu sunt putine vocile - indeosebi din randul celor care cred ca Romania nu merge pe un drum bun - care ne atrag atentia ca n-au fost alese bine tintele. Sunt convins ca nu acesta este raspunsul corect. De altfel, dupa 1848, adeseori, mai presus de greseli, de lasitati, de slabiciuni, natiunea romana, intai prin elitele ei, cand le-a avut, apoi prin vointa populara, cand a putut fi canalizata pe itinerarii sanatoase, a stiut sa-si aleaga bine tintele si chiar sa ocheasca bine. Daca, de multe ori, drumul pe care a mers tara a fost gresit, au fost si cauze subiective, dar, de cele mai multe ori, impotriva Romaniei au lucrat conditii obiective. Daca in prezent am bajbait adeseori printr-un tunel care s-a lungit mai mult decat ne-a fost rabdarea, cauza-cauzelor n-a fost alta decat aceea ca suntem prea strans legati de obisnuinta de a lasa de prea multe ori intamplarea sa decida in locul nostru. Din acest motiv, vreme indelungata, pe masura ce au fost vindecate rani vechi, s-au redeschis altele noi. Aceasta stafeta a durerii a generat confuzii, neincredere, chiar fatalism si concluzia ca am fi gresit drumul. Desi nu l-am gresit. Acum. Tot asa cum nu l-am gresit in 1859, in 1918 sau in 1989 si, mai ales, cum nu am gresit drumul catre Uniunea Europeana, de care e legata direct iesirea noastra din capcana inapoierii.

Problema e alta. Noi am scapat de dictatura in viata politica, am scapat de dictatura in conducerea economiei, dar n-am scapat de dictatura in planul psihologiei. Traim inca sub o tiranie: dictatura obisnuintei. Societatea romaneasca a mostenit deprinderi rele si, cum obisnuinta e a doua natura, iata ca, acum in ansamblul ei, oricat de mult ar fi animata de dorinta de innoire economica, e inca trasa inapoi de mentalitati invechite. Asa se face ca, in timp ce visam economie de piata competitiva, toleram comportamente si practici ce nu au ca suprem criteriu eficienta economica; si care nu se supun legilor pietei, ale riscului si profitului.

E limpede: platim inca tribut trecutului. Daca nu vom scapa repede de dictatura relelor deprinderi, inaintarea noastra in Era Bunastarii va fi inceata. Revoltator de inceata.