Diferenţa

Cât timp supravieţuim, ne luptăm să obţinem dragostea, respectul şi aprecierea celor apropiaţi, în primul rând, apoi a celor din jur. Totul din dorinţa arzătoare de a simţi gustul dulce al împlinirii, de orice natură, şi a remarcării ei...

Fiecare îşi are propriile reguli, percepţii asupra vieţii, "pedepse" pentru cei care le greşesc. Pentru că fiecare este diferit, unic în felul lui. Fie că o acceptăm ori o negăm, trăim pentru dragoste şi apreciere.

Deseori mi se întâmplă să îmi fie invadate urechile de nemulţumirile infinite ale oamenilor. Ba e vorba despre casă, ba despre locul de muncă, însă mai niciodată nu intervin pentru a lăuda lucrurile pozitive de care se lovesc zi de zi, pentru care sunt total recunoscători. Parcă nu le-ar vedea sub nici o formă. Au din ce în ce mai multe aşteptări (care ezită să apară) şi nemulţumiri, ceea ce au nefiind nici în ruptul capului bun (cu atâtea peisaje spectaculoase în juru-i, e greu să nu dispară măcar o clipă grijile). Este alegerea lor să se concentreze pe ceea ce nu le place, în loc să schimbe macazul. Astfel, le propun un mic exemplu/test referitor la lupta cu nemulţumirea, pe care l-am primit pe e-mail de curând: Sunt recunoscător/recunoscătoare: Soţiei/soţului care sforăie toată noaptea, pentru că doarme acasă cu mine; Fiicei mele adolescente care se plânge că trebuie să spele vasele, pentru că înseamnă că este acasă, şi nu pe străzi; Impozitelor pe care le plătesc, pentru că înseamnă că sunt angajat; Hainelor care sunt puţin cam strâmte, pentru că înseamnă că am destul de mâncare; Podelei care trebuie ştearsă şi fe­restrelor care trebuie spălate, pentru că înseamnă că am o locuinţă; Oboselii şi durerilor musculare la sfârşitul unei zile, pentru că înseamnă că am fost capabil să muncesc din greu.

Cât de mare e nevoia noastră de a fi apreciaţi? Imensă. De pildă, dacă unuia care face mari sacrificii să aducă nu numai o pâine pe masă i s-ar arăta aprecierea, ar veni cu mare drag acasă şi s-ar ambiţiona să facă lucrurile cu mai mare pasiune. Dacă i se reproşează zilnic că nu ajunge la timp la şedinţa cu părinţii a fiului, că pierde evenimente mari ale familiei ş.a., s-ar lăsa călăuzit de gândul "mai bine plec undeva unde-mi e apreciată munca şi-i las să se descurce singuri". Şi totul din cauză că omul este "singurul animal ale cărui dorinţe cresc pe măsură ce sunt hrănite; singurul animal care nu este satisfăcut niciodată", potrivit economistului politic Henry George. Nu neg însă nici rolul infim al plânsului de milă, pentru că uneori poate da roade în ve­derea sensibilizării celui care ne ascultă, atât timp cât există un anumit echilibru. Adică să nu devină un mod de viaţă.

Dragostea înseamnă respect, mulţumire şi apreciere. Acestea din urmă sunt cam transparente. Fiecare le percepe în propriul stil, însă cu toţii ştim să înţelegem un zâmbet sincer ori o îmbrăţişare caldă în semn de "Mulţumesc!", dar asta nu-nseamnă că ştim să o şi primim. Nopţile sunt mai calde dacă le împărţim cu cineva drag, plimbarea cu bicicleta devine mai interesantă dacă suntem însoţiţi, dansul prinde ritm dacă e făcut în doi. Apreciind lucrurile din viaţă şi schimbându-le pe cele care ne provoacă neplăceri, am fi mai fericiţi, iar calitatea vieţii ar străluci infinit. Ce pierdem? În cel mai RĂU caz, dife­renţa de la mâhnire la beatitudine.