Dificila acomodare cu viitorul

De prea multe decenii, statisticile internaţionale plasează România în zona "lanternei roşii" a bunăstării pe continent. Şi asta fiindcă, tot de prea multe decenii, sîntem pe ultimele locuri în ceea ce priveşte venitul pe locuitor, cîştigul mediu real, consumul real, producţiile agricole la hectar, competitivitatea produselor industriale, exportul pe locuitor şi mulţi alţi indicatori. Deşi am putea avea una dintre cele mai atractive pieţe şi un nivel de viaţă cel puţin decent. Creşterea neîncetată a PIB-ului din 2000 şi pînă în prezent e o dovadă edificatoare.

De prea multe decenii, statisticile internaţionale plasează România în zona "lanternei roşii" a bunăstării pe continent. Şi asta fiindcă, tot de prea multe decenii, sîntem pe ultimele locuri în ceea ce priveşte venitul pe locuitor, cîştigul mediu real, consumul real, producţiile agricole la hectar, competitivitatea produselor industriale, exportul pe locuitor şi mulţi alţi indicatori. Deşi am putea avea una dintre cele mai atractive pieţe şi un nivel de viaţă cel puţin decent. Creşterea neîncetată a PIB-ului din 2000 şi pînă în prezent e o dovadă edificatoare.

Dar nu cred că ne mai ajută acum evocarea trecutului. E timpul privirii înainte. Cu faţa la productivitatea scăzută a muncii, la performanţele modeste ale economiei, la cheltuielile de producţie mult prea mari, la risipa de resurse, la delăsare, la ce ne-ar folosi să tot privim înapoi? E adevărat că multe dintre rănile existente astăzi sînt moştenite din trecut. Din cel apropiat sau din cel îndepărtat. Dar tot evocîndu-le fără încetare, ajungem la un soi de fatalitate. Nu mai reuşim să vedem prezentul din cauza trecutului. Privind însă spre viitor, ar fi la fel de grav să nu vedem ce se întîmplă acum în jurul nostru. Să nu vedem cum se mişcă societatea românească de astăzi. Şi cum se mişcă lumea în care trăim.

Ce vedem în jur? Iată, vedem ţări mici, cu cinci, cu trei sau chiar cu două milioane de suflete, la care împart PIB-uri mari. Iar noi, în România, ţară cu aproape 22 de milioane de suflete, împărţim un PIB încă modest, de numai 120 de miliarde de euro. Există, bineînţeles, o explicaţie. În ţările invocate, pieţele libere s-au consolidat de multă vreme, iar acum, acolo, tronează concurenţa şi performanţa. E drept, sînt şi acolo companii ce ajung în impas. Cu deosebire în vremuri ameninţate de criză, ca în prezent. Dar ele sînt antrenate să apeleze urgent la programe de ajustare a costurilor. Nici o resursă nu e exclusă, de la noi materii prime pînă la noi proiecte ce impun măsuri drastice de raţionalizare. La noi, în schimb, pînă doar cu cîţiva ani în urmă, cînd întreprinderile ajungeau în impas, veneau la Guvern şi ţipau să li se dea o halcă din pîinea socială. Ori cereau comenzi de stat. Dar chiar şi acum, în Uniunea Europeană, vin la Guvern şi cer păsuire la plata datoriilor către stat. Cît despre concurenţă, avem lege, o acceptăm teoretic, dar în practică răzbeşte greu.  

Cînd analizăm politica de salarizare, ne miră faptul că statul-patron plăteşte mai bine decît patronii privaţi. Sigur, "originalitatea" acestui fapt e complexă. Şi în prea puţine dezbateri publice au fost făcute încercări de a-i descifra cauzele. Pentru ca problema să fie înţeleasă şi rezolvată. Dar o cauză, fără îndoială dintre cele mai semnificative, o constituie tocmai palida concurenţă din economia noastră.

Tema este cardinală şi merită să fie analizată. Nu am în vedere excepţiile: băncile, multinaţionalele, marile firme. În toate aceste sectoare, salariile fiind concurenţiale, sînt mai mari decît în companiile statului. Dar dincolo de aceste excepţii, evidente, salarii mari întîlnim numai în companiile statului. Mari pentru România. Şi mari faţă de salariile din companiile cu capital privat. O astfel de aberaţie este rezultatul unor realităţi din societatea noastră: pe de-o parte, favorizarea şi răsfăţarea companiilor de stat, cu bani de la buget, desigur; pe de altă parte, întreţinerea unui climat de afaceri mai puţin favorabil companiilor mici sau mijlocii cu capital privat, deşi ele au o contribuţie importantă la creşterea economică atît de mult invocată de autorităţi.

Dar mai e o cauză, la fel de gravă, generată chiar de comportamentul celor mai multe dintre companiile cu capital privat. Ne-am obişnuit, cînd vorbim despre lucrurile care merg rău în economia românească, să facem trimitere la companiile sau la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat. Ele sînt oile negre. Rareori (dacă nu chiar deloc) sînt puse în discuţie mentalităţile învechite din companiile noi: cele cu capital privat. Deşi companiile cu capital de stat s-au împuţinat vizibil; iar privatizările, unele de succes, altele vai de ele, au făcut ca numărul companiilor private să fie dominant în economie.

Ar fi fost de dorit ca societăţile cu capital privat, înfiinţate în anii tranziţiei, în creştere numerică, să fi adus în economia românească un stil modern, propriu capitalismului de piaţă specific secolului al XXI-lea. Prea puţine însă au reuşit să scape de vechile metehne. Cele mai multe fie că au preluat boli ale economiei socialiste, fie că repetă boli ale copilăriei capitalismului. Din nefericire, multora li se potriveşte întocmai butada unui manager descurajat. Întrebat cîţi oameni lucrează în compania lui, el a răspuns cu tîlc: "Cam jumătate!"... Mai cu seamă că, în spiritul obiceiului împămîntenit la noi, mulţi patroni şi-au încărcat schemele de personal cu rubedenii sau au făcut angajări pe bază de interese oculte. Fără să înţeleagă un lucru elementar: că interesul lor suprem este profitul. Cu rubedenii şi cu acoliţi în schemele de personal, alături de prea puţini oameni care vin cu idei noi, cu metode noi, avansate, de unde să iasă bani mulţi pentru salarii mai mari?! Banii de salarii sînt puţini, căci şi profitul e mic. De multe ori, profitul iese într-o mai mică măsură din valoare adăugată şi mai mult din tranzacţii necurate, din decalări de datorii, îndeosebi către stat. În timp ce în companiile cu pricina, mari sau mici, "cam jumătate" din personal duce greul, iar altă jumătate mimează munca. Plata muncii fiind însă una pentru toţi, în dulcele stil egalitarist de altădată.

Împărţirea de companii a roadelor muncii, după adunarea lor în "cazanul comun", nu are cum să fie făcută în spiritul adevăratei dreptăţi sociale; pentru că nu egalitatea, ci egalitarismul domină repartiţia. Iar acest tip de repartiţie, cu spatele la piaţă, le dă salariaţilor numai iluzia satisfacerii cerinţelor minimale... prin absorbirea capitalismului concurenţial într-o caricatură a sa, primitivă şi perimată. A menţine în viaţă astfel de practici ar fi nu doar o eroare. Ar fi o dramă.