x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Dileme şi confuzii după prezidenţiale

Dileme şi confuzii după prezidenţiale

de Adrian Severin    |    18 Ian 2010   •   00:00

PSD are o dilemă legată de rezultatul ale­gerilor prezidenţiale din 2009. Unii spun că Mircea Geoană ar fi câştigat, dar că victoria i-ar fi fost confiscată prin fraudă. Alţii, apreciind că şi greşeala de arbitraj face parte din joc, cred că el ar fi pierdut.

Susţinătorii primei ipoteze fac referire la regula potrivit căreia echipa care a câştigat meciul nu se schimbă, spre a explica de ce Mircea Geoană trebuie să rămână preşedinte al PSD. Acestora cârcotaşii le amintesc faptul că, potrivit Constituţiei, cel ce obţine funcţia de Preşedinte al României nu mai poate fi şef de partid. Adepţii ipotezei secunde, aplicând în sens invers aceeaşi regulă sportivă, insistă că echipa care a pierdut trebuie schimbată. Lor li se dă replică subliniindu-se că nu orice teoremă are reciprocă. Sunt perdanţi care nu se schimbă. Depinde cum au pierdut (glorios sau ruşinos) şi ce concurenţă vor avea de înfruntat în viitor.

Dificultatea ieşirii din această dilemă provine din confuzia asupra criteriilor în funcţie de care se stabileşte câştigătorul unui concurs şi, respectiv, caracterul scuzabil al înfrângerii. Unii spun că te poţi considera câştigător dacă adversarul tău te-a întrecut prin mijloace pe care tu le consideri neloiale. Alţii cred că victoria se defineşte prin raportare la ţinta propusă şi la miza aferentă ei. Dacă ţinta a fost atinsă (în speţă obţinerea numărului celui mai mare de voturi) şi miza (în speţă funcţia de şef al statului) a fost adjudecată, cel ce a realizat atare performaţă trebuie declarat câştigător. Adversarul său este perdantul.

Unii spun că înfrângerea este scuzabilă dacă scorul cu care ai pierdut este strâns. Alţii cred că felul înfrângerii poate fi definit prin raportare la măsura în care reflectă diferenţa de forţă obiectivă între competitori. Cel care a făcut tot ce depindea de el şi a valorificat integral atuurile de care dispunea fiind, în final, depăşit de un adversar efectiv mai puternic, este un învins pur şi simplu. Cel care nu reuşeşte să atingă ţinta deşi s-a autodepăşit şi a lovit peste categoria sa de greutate este un învins admirabil. În plan moral, performanţa sa este echivalată cu victoria. Una este, însă, înfrângerea şi alta este umilinţa. Umilit este acela care pierde - chiar şi la limită - în faţa unui contracandidat mai slab, în ciuda resurselor superioare de care dispune, din cauza nesăbuinţei cu care îşi iroseşte atuurile. Din punct de vedere moral o asemenea înfrângere echivalează cu trădarea. Eventuala fraudă a adeversarului nu poate fi în atari situaţii mai mult decât o circumstanţă atenuantă, în condiţiile în care cauza eşecului, respectiv a răsturnării dramatice a raportului de forţe, stă în neglijenţa sau imprudenţa învinsului.  

Problema, în cazul lui Mircea Geoană, este că în politică, la fel ca în contabilitate, victoriile morale se înregistrează, iar înfrângerile morale (ruşinoase) se impută; dar mai ales că victoriile efective sunt singurele care contează. În plus, în politică schimbarea liderilor nu este o chestiune de moralitate, ci una de eficienţă, de adecvare la nevoi. Or, aceasta nu se apreciază în funcţie de performanţele certe din trecut, ci de estimarea performanţelor viitoare. Trecutul are relevanţă doar întrucât ajută prognoza oferind posibilitatea de a răspunde la întrebarea în ce măsură o anumită persoană este capabilă de anumite gafe (cum ar fi a se lăsa surprinsă în compania interlopilor cu trei zile înaintea unui scrutin în care onestitatea candidaţilor contează) sau de anumite abilităţi (cum ar fi impunerea în structura pe care o conduc a unor persoane care apoi le filmează pe ascuns în timp ce le oferă mită).

Pentru PSD paguba majoră care rezultă din atari confuzii şi disputele metafizice aferente este că ele plasează reflecţia internă în afara realităţii. Asumarea realităţii eşecului este premisa reformei. Desigur, o reformă înseamnă mai mult decât schimbarea unui lider. Ea începe, însă, cu plecarea liderului atunci când necesară este schimbarea unui mod de conducere, gândire şi comportare pe care tocmai acesta le întruchipează. Nu de sancţiune este vorba, ci de adecvare.

În spatele celui care se crede sănătos se ascunde un bolnav care îşi ignoră boala. Cu cât începerea tratamentului adecvat întârzie cu atât vindecarea va fi mai dificilă şi mai incertă.

×
Subiecte în articol: editorial