Din ce se întrupează speranţa?

Aşteptăm, în cursul zilei de azi, veşti de la Institutul Naţional de Statistică. Fără îndoială, vom afla că inflaţia a încheiat anul 2013 cu o rată de sub 2 la sută. E bine. Cum va fi în acest an? Prognoza pe primele şase luni arată şi ea bine: mişcarea preţurilor va fi lentă.

Unii analişti spun însă, parcă în şoaptă, că inflaţia calmă din primul semestru al acestui an se va întrupa din dobânzile în scădere, stabilitatea cursului leu-euro şi un deficit bugetar care să ignore faptul că 2014 e an electoral. Aşa că Banca Naţională va putea în sfârşit să-şi îndrepte politicile în direcţia creşterii economice. Dar până acum, an de an, Banca Naţională nu a alimentat cu cărbuni focul creşterii economice? A făcut-o, desigur, atât cât îi permit legile civile şi cât îi cer legităţile economice. Iar domolirea inflaţiei constituie un depozit substanţial în contul unei creşteri economice sănătoase.

BNR ocheşte într-o singură direcţie: ratele inflaţiei. Folosindu-şi întregul instrumentar de politici monetare. Deşi unii dealeri, dintre cei care operează pe piaţa valutară, cred că are ca ţintă şi un anumit nivel al cursului. Ei vântură vorbe că BNR ar „ţine cu dinţii” de un euro care să nu sară peste pragul de 4,5 lei. Ceea ce nu e un neadevăr.

Repet: BNR ţinteşte numai inflaţia. Prin reglarea acestui indicator, extrem de important, contribuie în mod esenţial la calmarea mişcării preţurilor. Obiectiv extrem de costisitor pentru Banca Centrală, dar important pentru stabilitatea financiară a ţării şi pentru creşterea economică. Problema e însă complicată, fiindcă inflaţia nu are numai cauze monetare. Dacă ar avea numai cauze monetare, atunci Banca Naţională ar putea s-o atace în forţă. Dar creşterile de preţuri au încă multe cauze structurale, cuibărite în economia reală. Mai întâi arieratele: o masă monetară surogat compusă din plăţile restante. Apoi veniturile rupte de productivitate. Sau costurile nerecunoscute de piaţă, pe care numeroase companii, îndeosebi dintre cele cu capital de stat, încearcă să le acopere cu preţuri în creştere. Plus corecţiile de preţuri, care vor continua şi în acest an. De fapt, inflaţia este un canal prin care se scurg rezidurile din economie: risipa, munca neperformantă, managementul incompetent. La care se adaugă o componentă psiho-socială: un climat inflaţionist nesăţios. Acest climat inflaţionist, de care nu mai scăpăm, e mai periculos decât inflaţia însăşi.

Din ce se întrupează speranţa stabilizării inflaţiei? Politicile monetare ale BNR sunt o garanţie. Dar e nevoie şi de alte garanţii: de mai multă muncă performantă, de mai multă competenţă în organizarea muncii, de o mai strânsă legătură între banii noi şi produsele noi, bunuri şi servicii. Pentru ca banii să ajungă în afaceri bune, în investiţii profitabile şi nu în preţuri mai mari. Fără o ofensivă puternică şi pe aceste fronturi nu poate fi câştigat războiul cu inflaţia.