Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ „Mă uit spre birourile compartimentate cu sticlă şi tot ce văd în ele e fauna docilă, înfrântă de tehnicile de înrobire şi de manipulare. Toţi fixează ecrane, de dimineaţa până seara, aparent pentru că se pricep la asta şi pentru că există firme şi corporaţii care au nevoie de angajaţi care se uită la ecrane... Asta să fi fost intenţia Autorului Facerii ? Nu ştiu de ce acceptă oamenii să existe doar aşa, sub formă de slujbaşi, să plece din aceste penitenciare semideschise doar ca să se întindă în patul de-acasă, să doarmă şi pe urmă să se întoarcă, regeneraţi, la ecrane. E adevărat că în secolul XXI trebuie să trăieşti tot din muncă, însă n-am alunecat din nou, peste timp, spre o forma de sclavagism ? Sclavia a fost reinventată în consumism ? Sclavia acumulării foloseşte capcana creditului şi până la sfârşitul zilelor eşti dator, incapabil să te smulgi. Libertatea pare la îndemână, dar e un miraj.... Sclavul tradiţional nu aparţinea speciei, drepturile îi erau limitate la blidul cu papa şi la cana cu apă, piese din simbolistica organismului funcţional”.
Ce analiză necruţătoare face aici Freddy Gârbaci, în romanul Paraclet ! Corporatismul şi consumismul sunt, nici mai mult, nici mai puţin, cancerul omenirii contemporane.
Şi mai ştiaţi că vreo „40 % dintre tinerii japonezi sunt «bărbaţi erbivori», din ăia neinteresaţi de sex şi relaţii, de propria masculinitate, sclavii perfecţi. Muncă, bani, slujbă pe viaţă. «Faptele esenţiale». Bani care produc neant, angoase, vid, dar asta mai târziu, după ce neantul şi angoasele se demodează. Muncă pentru datorii. Şi ce rămâne ? Blidul cu papa şi cana cu apă. Alcool, ca să uiţi şi să ierţi. Să te uiţi şi să te ierţi.
Specia a evoluat până la leşin, n-are de ales, ca să fie dusă acasă şi rostogolită pe canapea, în faţa televizorului, trebuie purtată pe umeri tot de către sclavi. Filmul clasic. Muncim pentru a trăi. A trăi şi a muri pentru complexificare, pentru noua monadă supraumană imaginată de tipul ăla, tâmplarul, cred că Lyotard, fost crupier pe vase de croazieră, de fapt proxenet travestit, scârbit ulterior de tabieturile din înalta societate şi retras în zona rurală. «Inumanul» este produsul progresului turmentat, un fel de container-colos în care zac de-a valma case, maşini, frigidere, tampoane, pastă de dinţi, mobilă, margarină şi detergenţi. Ucidem zilnic tot ce s-a stabilit despre om în vremurile lui bune, noul apendice va fi creierul, cu fiecare generaţie ne apropiem de idealul imbecilităţii pure, de Natura care, inventând inteligenţa, înţelege că a greşit şi încearcă să astupe spărtura, de când funcţia fabulatorie nu mai stârneşte curiozitatea. E tot teorie de împrumut, de pe la Bergson, vidanjorul plin de carii, ăla care a murit eviscerat într-un bordel, înconjurat de curve care râdeau ca proastele...
Mă uit la spectacol înţepenit într-o greaţă eternă, ca un gargui de catedrală gotică.
Într-un fel, mă bucur de zilele mele mai agitate. Daca m-aş uita tot timpul la un ecran, de unde aş şti că mai sunt în viaţă ?”
Fără comentarii...
■ „Bani, lipsă de scrupule, putere, influenţă, justiţie venală, sclavi, alte minuni ale civilizaţiei noastre avansate” e de părere romancierul şi zău că-ţi vine să-ţi laşi baltă socotelile şi să fugi de tine însuţi... şi de ceilalţi, de lumea asta desfigurată de atâta ignoranţă.
■ Cică „Răcnetul pozitivist «Dumnezeu a murit !» constituie o naivitate derivată din incapacitatea de anticipare. Dumnezeu n-a murit, ci doar a renunţat la ubicuitate, stabilindu-şi cartierul general într-un satelit de televiziune...“
Păi nu televiziunile conduc lumea, nu de acolo ni se trasează destinele individuale şi colective ? Chiar, cum s-o simţi Dumnezeu călare pe sateliţii ăştia scorniţi de Diavol ?
■ Vreţi să ştiţi ce se întâmplă într-o sală de judecată ? Citiţi pasajul acesta, este edificator: „Blocat, Celălalt a mai bâlbâit câteva fraze despre semnificaţia sacrificiului eroilor-martiri de la 1989 din perspectiva segmentării juste a spaţiului locativ, şi-a subliniat convingerea imposibilităţii conservării idealului sfânt al justiţiei în lipsa încuviinţării pretenţiilor sale, a îndemnat la regăsirea acelui umanism care transcende forţa anonimă a banului şi a tăcut. Eu am început cu precizarea că justiţia, ca să fie credibilă, trebuie să se detaşeze de emoţie, să discrediteze lacrima, să rămână la demnitatea aplicării Dreptului. «Să lăsăm caritatea pe seama fundaţiilor umanitare care spală banii din traficul de arme, de droguri şi de copii despicaţi pentru organe, să atribuim monopolul bocetului bătrânelor specializate, să ne ferim a gusta mierea din glasul de lup configurat ca behăit, să predăm mâinii deprinse cu mimarea crucii cultura absolvirii capului retezat. Misiunea dumneavoastră se rezumă la încadrarea normativă, doamna preşedintă, care e contramandare de sentiment. Aveţi o singură măsură: legea. Din ea trebuie să faceţi sabie, săpun, frânghie sau coroniţă de spini». «Sunt lămurită, domnule avocat. Destul», a zis ea, plictisită rapid. «Dar, era abia introducerea, doamna preşedintă, vă atrag atenţia cu respect. Permiteţi-mi să ajung la miez, în profunzimea tumorii, la semnificaţia ezoterică a chiriei, cu rădăcinile din Legea lui Manu, din Legea celor XII Table şi din dreptul canonic bizantin. Voi pleca de la triviala definiţie...». «Vă rog să încheiaţi, domnule avocat. Ce solicitaţi ?» «Pretenţiile noastre sunt cunoscute, doamna preşedintă: admiterea cererii reconvenţionale, evacuare şi diurnă procedurală, reprezentând ceva cheltuieli. Însă...»
«În pronunţare ! Şedinţa s-a închis», a pus ea punct, agasată. S-a ridicat, s-a întors, a ieşit.
- Fereşte-te, Liana, cât poţi; justiţia sumară e justiţia crizei, mi-a fost ursit să trăiesc justiţia ciumei, totul e în bibliorafturile astea, în ordine cronologică, pod peste timp. Aşa am pierdut”.
■ Prelungirea firească a afacerilor este crima”, îl citează prozatorul pe DeLillo. Are şi de ce, doar trăieşte în România postcomunistă.
■ „Beau şi butonez telecomanda, după o iluzorie emisiune interesantă. Ştiu că e inutil. Nu văd decât ţoape, curve, imbecili şi politicieni, ăştia din urmă având toate calităţile celorlalţi, cumulate. E insuportabil”.
Aşa este, insuportabil de-a dreptul.
■ Un personaj din Paraclet gândeşte asemenea mie, şi el dezamăgit de capitalism: „Uită-te cum arată lumea, uită-te ce a făcut lăcomia. Uită-te ce-au adus liberalismul şi democraţia, toate baladele pentru fraieri...”.
■ În sfârşit, după o aşteptare de o lună şi jumătate, completul de judecată a hotărât, soluţia era previzibilă. „În breaslă se spune că amânările repetate de pronunţare măsoară presiunea din culise”. Căci, adesea, „Soluţia din condică nu e rezultatul analizei logico-juridice a două edificii teoretice antagoniste, ci scorul unor lupte de culise fără nicio legătură cu principiile şi arta argumentaţiei”. Nu-l contrazic deloc, şi nu a văzut câte am văzut eu...
■ Şi tot ce am cules pentru voi toţi este nimic pe lângă ce veţi găsi singuri în romanul lui Freddy Gârbaci, literatura română merita o astfel de scriere !
Citește pe Antena3.ro
