Dincolo de protest, o soluţie

Am fost printre protestatarii din Piata Universitatii in ziua viscolului, cand am presupus ca pot intalni nucleul dur, miezul cel mai radical al protestului. Printre semne de simpatie dar si acuzatii sau cuvinte grele (dar nu la adresa mea) ma aflam intr-un loc care fusese si al meu in decembrie 1989.

Orice ar fi fost, libertatea castigata atunci imi dadea dreptul sa nu ma tem acum dupa cum am procedat si in 15 iunie 1990 cand am decis sa ma confrunt la fata locului cu realitatea de la Universitate. Conteaza insa ce am auzit si ce am inteles acolo, iar nu doar in fata imaginilor televizate.

Protestul este in cazul multora tot ce le-a mai ramas fiindca practic nu mai au ce pierde. Ei sunt cei care merg pana la capat. Dar sa nu se amageasca nimeni. In forme mai 'soft', mai linistite, o larga majoritate a cetatenilor acestei tari impartaseste sentimentul protestatarilor ca 'asa nu se mai poate'.

Frustrarea majora este cea a umilintei pe care o indura acum, mai mult decat oricand si anume aceea a saraciei sau saracirii recente in timp ce guvernantii si clica adunata in jurul lor au transformat exercitiul de guvernare intr-unul de profit propriu si hotie.

Acest mod de a guverna a implicat politizarea dincolo de orice limite a functiilor publice si administrative. Ori esti 'portocaliu' si faci ceea ce iti cere seful 'portocaliu' ori n-ai cum sa ocupi o pozitie, chiar minora, in angrenajul ierarhiei administrative sau al economiei controlate de stat.

Asa cum spunea cu maiestrie Augustin Buzura: 'Ei nu apara idei ci mai ales stapani'.

Ce loc mai ocupa competenta, profesionalismul sau experienta in acest angrenaj? In realitate, niciunul. Si imi vine din nou in minte fraza lui Emil Cioran: 'Umilintele sunt lucrul cel mai greu de uitat'.

Nu, nu cred ca protestul trece cumva si puterea isi continua parcursul de nepasare, incompetenta si de adunare de averi in folos propriu. Desfasurarea unei politici oarbe si cu spatele la oameni a condus la un adevarat film de revolta, complet neregizat si fara scenariu, pe un drum fara intoarcere pentru cei care au provocat-o.

Protestatarii au mai reusit inca ceva: sa repuna in atentia lumii adevarul despre romani, anume acela de a se face cunoscuti, asa cum sunt, exact atunci cand ei par sa fie mai gresit intelesi.

Eforturile lor sunt cu atat mai extraordinare si de admirat cu cat guvernantii n-au facut niciun efort sincer si competent pentru a schimba intelegerea gresita a Romaniei. Ba chiar, privind 'stampila' de regim politic corupt pusa de institutii internationale, guvernantii au continuat sa o alimenteze, semnaland – in acest timp – romanilor ce inseamna a conduce fara sentimentul de patriotism.

Pavaza pe care si-a ales-o si construit-o puterea a fost discordia si galceava intre romani. Ea chiar a functionat o vreme, dar acum s-a naruit. Cel mai usor lucru pe lumea asta – in politica, spre exemplu – este sa fii nedrept iar cel mai greu lucru este sa faci dreptate unui intreg popor.

Oamenii protestului arata adevarul iar oamenii politici, daca se bucura de incredere, arata ce e posibil si cum. Chiar in acest punct se gaseste acum starea de impas. Cu cat protestul e mai radical, cu atat ne indepartam de o solutie politica mai limpede gandita si deci mai viabila. Caci fara o solutie viabila, de natura politica si fara dubiu democratica, ne asteapta timpuri confuze, timpuri neeconomice cum ar zice Nichita Stanescu, timpuri de asteptare foarte costisitoare pentru Romania in relatiile sale financiare si de atragere de investitii din strainatate.

Spuneam prin 1990 ca pentru un conducator lucid nu e atat de important doar ca nemultumirea, durerea, necazurile tarii sa ajunga la el ci, poate mai important, sa ajunga cauzele lor pentru a judeca – lucid – ce se poate face imediat si pe termen lung. Ce ne facem insa cand nimic din toate acestea nu ajung la cei ce ne conduc?

Nu mai stiu unde am citit ca increderea e fata publica a competentei. Acest regim politic pe care o mare majoritate a romanilor il vrea alungat a cautat permanent sa separe increderea de competenta sa ia increderea fara niciun efort pentru a o dobandi.

Puterea actuala are inca raspunderea dar nu mai are optiuni. Este blocata de si scufundata in neincredere. Degeaba mai cere rabdare. Are o problema care nu are solutie, zice matematicianul din mine. Acesti 22 de ani in libertate ne-au aratat ca structurile sociale solide si durabile se construiesc foarte greu, iar ultimii trei ani ne-au aratat cat de usor pot fi daramate.

Ca visator lucid cum m-a numit candva un mare ziarist francez, cred ca acum interesul tuturor, real si obiectiv, inclusiv al actualilor guvernanti, este construirea unei solutii viabile. Nu a unei solutii a lor, pentru ei. Asta, sa le fie clar, e imposibil. Dar societatea romaneasca acum trebuie sa fie impotriva riscurilor de schimbari bruste, negandite.

Schimbarile – absolut necesare – sa fie facute pas cu pas, cu evaluari riguroase. Iar schimbarile care nu dau rezultate sa fie reversibile. Un lucru este sigur prin prisma experientei dobandite: oamenii politici sa doreasca si sa urmareasca sa duca puterea cat mai mult catre cetatean si comunitate si catre intreprinzatorii privati care asigura marea masa a locurilor de munca iar nu sa o centralizeze spre a abuza de ea.