Diplomaţia externă şi măsuri anticriză

Criza financiară, devenită şi economică, afectează ţări mari şi mici. Dar nu deopotrivă. Dacă admitem alte date ca fiind aceleaşi, o economie de dimensiune mijlocie, sau mică, este dezavantajată de efecte de scară importante.

De exemplu, preponderenţa schimburilor comerciale cu o zonă care intră în recesiune. Sau deschiderea contului de capital când deficitele externe sunt mari şi moneda locală nu este una de rezervă. Economia românească simte sever criza de lichidităţi pe pieţele internaţionale şi scăderea activităţii economice în zona euro. În 2009, aceasta se va vedea într-o reducere drastică a ritmului de creştere economică. Dincolo de măsuri pe care viitorul Guvern va trebui să le ia la Bucureşti, mult depinde de modul în care în UE ţările mari vor reacţiona la ştirile tot mai rele. Contează enorm pentru România dacă ţările mari din UE vor pune în aplicare un pachet stimulativ care să încerce să împiedice o recesiune adâncă. Contează totodată foarte mult dacă Comisia Europeană va uşura considerabil accesul la fonduri de dezvoltare regională; sau dacă Banca Europeană de Investiţii va face operaţional fondul de câteva zeci de miliarde de euro de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii.

Autorităţile publice din România nu trebuie însă să aştepte ce vor face alţii; trebuie să fim prezenţi cu voce articulată bine acolo unde se plămădesc decizii care ne privesc şi pe noi – mă refer aici inclusiv la pachetul stimulativ de circa 1% din PIB-ul Uniunii despre care se vorbeşte în ultimul timp. Trebuie să dialogăm cu comisarul Danuta Huebner, cu alţi comisari şi cu Barroso pentru a concretiza intenţia de simplificare a accesului la fonduri regionale. Aici este bine să ne coordonăm poziţia cu alte ţări din UE care beneficiază de asemenea fonduri.

Şi BNR cred că merită să exploreze posibilităţi ca, dacă va fi nevoie, România să beneficieze de linii de sprijin financiar. Polonia, care are o situaţie macroeconomică mult mai bună decât a Ungariei, a pus la punct un aranjament cu Banca Centrală Europeană care merge până la 10 miliarde de euro; a stabilit un aranjament cu Banca Centrală a Elveţiei. Aici nu este vorba de a solicita ajutor care ar semnaliza dificultăţi mari în finanţarea deficitelor externe, ci de grija faţă de efecte ale unei deteriorări puternice a contextului internaţional în anul ce vine. Având în vedere prezenţa masivă a capitalului străin în sistemul bancar autohton, cred că se impune un dialog al Guvernului român cu şefii (CEO) grupurilor bancare europene mari care operează şi la noi; mă gândesc la Erste Bank, Raiffeisen, SoGEn, Unicredit etc. Afirm aceasta întrucât nu este suficient să se dialogheze de către Guvern cu şefii locali ai instituţiilor bancare menţionate. Deciziile importante se iau la centru şi trebuie să ne asigurăm că economia românească nu va fi vitregită de finanţări importante în 2009.

Nu aş scăpa din vedere nici dialogul cu comisarul Almunia referitor la măsuri neortodoxe la care se poate face apel în cazul în care leul, ca şi alte monede ale economiilor emergente din UE, ar fi ţinta unor atacuri speculative (o linie de finanţare, de tip swap, de la BCE, ar avea şi rolul de a consolida rezervele BNR pentru asemenea situaţii).

Diplomaţia externă nu trebuie să se rezume la spaţiul UE. Trebuie să căutăm alte pieţe, în Asia sau în ţări arabe, care au cu ce plăti; putem să încercăm şi cooperarea cu unele fonduri suverane din aceste zone. Avem nevoie de o diplomaţie economică mult mai viguroasă. Ea era necesară şi înainte să apară semnele crizei. Acum, un astfel de demers este cu atât mai necesar. Sper că şi patronatele din România să nu stea cu mâinile în sân, să lucreze cu autorităţile publice pentru limitarea restrângerii pieţelor externe pentru producătorii autohtoni.