Discreditarea statului de către presă

PAMFLETE CORDIALE ● Într-adevăr, presa discreditează statul român. Nu contează că statul român are grija paternă de a se discredita singur. Presa nu ar trebui să observe acest proces. În felul cum lucrează ea totul e o penibilă tautologie. Rău – în societate, rău – în presă. Şi, atunci, oamenii cum mai pot fi amăgiţi? Zi­a­re­le, televiziunile şi-au creat de vreo 20 de ani năravul de a cri­ti­ca Puterea. Din acest obicei, rezultă caracterul subaltern al pre­­sei, adică, la urma urmei, de ce să nu scoată presa în relief ceea ce nu există şi de ce să se cantoneeze ea doar în ţarcul a ceea ce există?

I-au minţit guvernanţii pe cetăţeni? Îi mint în continuare? Sunt ei ipocriţi şi cinici? De ce angajaţii mogulilor de presă nu se fac, a nu observa minciuna şi ipocrizia? Dar imaginaţia unde e? Presa-pleonasm ar trebui interzisă. Cititorilor nu le trebuie adevărul, chiar dacă par convinşi de nevoia de adevăr. Din raţiuni patriotice şi partinice, medicii înşişi ar trebui să le prescrie pacienţilor îndelungate tratamente de minciună şi ipocrizie. Şi trebuie acţionat şi asupra mogulilor de presă. Sigur, prin mijloace specifice. Prin şantaj. Prin teroare. Prin agenţi de influenţă. În aşa fel încât să se termine cu această presă mizeră, critică, factologică, bântuită de adevăr.

Mogulii şi tonomatele lor ar putea ieşi, cu sprijinul autorităţiilor, din anecdotica noroioasă, din puşcăria fără perspective a realităţii, din stricta dependenţă de statistici şi evidenţe. Scriind critic despre stat, stat aflat în plin proces de destabilizare, presa de toate felurile destabili­zea­ză statul. Printr-un paradox, oglinda care reflectă realitatea modifică realitatea. Mai mult decât atât, oglinda e respon­sabilă de schimonosirea realităţii şi se poate spune că oglinda e chiar vinovată.

Are dreptate preşedintele statului să vorbească despre discreditarea statului de către presă, din moment ce dumnealui chiar face, în mod repetat, această ope­ra­ţi­une. A scăpat vreo instituţie, a scăpat vreo autoritate a statului român de gura Jucătorului? Să ne amintim: insistente atacuri la adresa justiţiei, la adresa guvernelor, la adresa parlamentelor etc. N-ar trebui uitat că şi presa e o instituţie. Asal­tul băsescian, la adresa proprietarilor şi făcătorilor presei, este un joc periodic de societate. Nu se cunoaşte, încă, un pe­tic de stat român asupra căruia nezvântatul om al mărilor să nu-şi fi exercitat convulsiile răzbunătoare. Ziarele şi televiziunile au fost numai critice, nu revanşiste, la adresa multora dintre aceste instituţii.

Numai că ele nu au voie. Şi, asta mai ales, că mogulii aceştia atacă bezmetic, adică nu-şi fixează nişte ţinte coincidente cu ale preşedintelui. Ce bună presă am avea, dacă ea ar urma logica şi interesele preşedintelui. Poate nici n-ar fi nevoie chiar de laude la adresa a ceea ce-i convi­ne preşedintelui, cât de atacuri sus­ţi­nu­te împotriva celor pe care nu-i suportă pre­şe­dintele. Trebuie terminat odată cu haosul. Căci, pe bună dreptate, preşedintele a cerut tuturor celor prezenţi la adunarea, unde a demascat presa ca liberă, să lupte împotriva acestei prese. Premierul ungur ceruse, cu o zi-două înainte, boicotarea unui singur ziar. Curaj micuţ. Preşedintele român nu are limite. Dumnealui atacă presa şi exemplifică, în treacăt, cu doi moguli. Curaj mare. Âsta, da, lider.

Ceea ce, însă, liderul contemporan pare să nu ştie, e că, în istoria nu foarte îndepărtată a României, presa era chiar aşa cum i-o cere preşedintele democratic de astăzi: neliberă. Dar acel record al nonlibertăţii nu e aşa de uşor de atins, în condiţii de pluralism şi garantare a dreptului la opinie. Liderul contemporan s-a angajat la o bătălie greu de câştigat, dacă nu ar fi însoţită şi de interzicerea partidelor politice, de încarcerarea unor lideri de opinie, de închiderea graniţelor.

Discreditarea statului român, pe care o denunţă principalul discreditator al sta­tului român, are loc, în forţă, şi cu asemenea prilejuri, în care omul ales să pă­zeas­că democraţia, o violează cu deplină li­niş­te de cuget. Dincolo de toate acestea, când înfierează discreditarea statului român de către presă şi televiziune, nu cumva preşedintele crede că dumnealui e statul? Dacă, într-adevăr liderul se apără pe sine, prin schimb de identitate cu statul român, înseamnă că omul riscă să se topească în istoria, geografia şi morala Republicii Mogulare România. În nebu­nia lor, în lipsa lor de scrupule, oamenii de presă şi televiziune ar putea merge până acolo, încât să susţină că acest stat, care se autodiscreditează sârguincios, a avut cândva o flotă. Libertatea trebuie oprită, înainte de a da roade!

A pune această nemernică presă în lesă, înseamnă a arunca oglinzile în cazanele cu smoală care alimentează încălzirea centrală a epocii.