Până acum câteva luni, aderarea României la spaţiul Schengen nu era un subiect de dezbatere. El a apărut ca demn de interes la debarcarea lui Vasile Blaga de la Interne, fiind atunci tras un semnal de alarmă: dacă pleacă Buldogul, pa Schengen! Pentru cei avizaţi, eşecul acestui test pentru capacitatea politică şi administrativă a României se conturează de prin 2009, când vânzoleala politică din Palatul Victoria a lăsat să scape informaţii despre starea jalnică a proiectului. Cel mai bine informat este preşedintele Băsescu; în calitate de şef al CSAŢ are în mână toate pârghiile şi cheile de control ale „operaţiunii Schengen”. Atât timp cât au curs sute de milioane de euro – peste 800 – pentru securizarea frontierelor, toată clientela politică şi beneficiarii contractelor îşi frecau mâinile de bucurie. De Schengen s-au agăţat mulţi, simţind grămada de bani. Cu treabă mai puţină, vraişte pe unele segmente pe care se propuneau plăţi duble, să fie mulţumiţi fraţii de cruce! Pentru ca toată această mare afacere să fie cât mai ascunsă de ochii iscoditori ai lumii, informaţiile privind cheltuirea banului public – şi european pe deasupra – au fost secretizate. Mirosul urât iese însă pe sub uşa bine încuiată, astfel că toată şmecheria care pute are şi o scadenţă. Toţi cei implicaţi vor să-şi arate mâinile curate, dar nu şi buzunarele.
Admiterea în spaţiul Schengen este în primul rând un summum de condiţii tehnice. Supravegherea frontierei, vize, fluxuri de admitere înseamnă investiţii, şcolarizări de personal, comunicaţii. Toate acestea fiind coordonate la nivel naţional de Departamentul Schengen din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Pentru asigurarea condiţiilor de admitere a fost inclus şi STS –
serviciul de informaţii devenit societate comercială –, sarcini mai puţin bănoase având Ministerul de Externe, Ministerul Justiţiei, Vama. Un punct esenţial al proiectului este Sistemul Informatic Schengen (SIS), la care Centrul Naţional a fost cuplat la 5 noiembrie. Prin operaţionalizarea acestuia – realizată la 15 noiembrie, orice patrulă de la frontieră, orice post de poliţie pot accesa un fond uriaş de date despre suspecţi, urmăriţi, maşini furate, traseele traficului de persoane, indicii despre bancnotele false şi alte asemenea informaţii.
Practic, această bibliotecă uriaşă de fişe ale infractorilor care mişună prin spaţiul Schengen sau vor să-l penetreze este pusă pe masa Poliţiei Române, a autorităţilor vamale şi a instituţiilor de evidenţă a populaţiei. Aceeaşi Poliţie pe care preşedintele Băsescu o dezavuează, aceeaşi Poliţie supusă unui program draconic de austeritate şi de disponibilizare. În timp ce acuzaţiile de corupţie şi dovezile de asociere cu lumea interlopă ale poliţiştilor curg valuri, iar acţiunea de decredibilizare a instituţiei este desăvârşită de la cel mai înalt nivel, să nu ne mai mirăm de reţinerea ţărilor din interiorul Schengen de a lăsa liber accesul la informaţiile sensibile. Ar fi circa 60.000 de ofiţeri şi agenţi de Poliţie care pot utiliza sistemul. Angela Merkel a fost prima care i-a dat un răspuns rece lui Traian Băsescu; Sarkozy a fost şi mai tranşant. A pus refuzul nu pe corupţia din structurile administraţiei, care ar însemna că dezavuează chiar admiterea României în UE, ci pe politica externă a regimului Băsescu, confuză în relaţia cu Basarabia.
Simţind pulsul Europei, preşedintele face eforturi disperate să scape de răspunderea eşecului previzibil. Nu CSAŢ trebuia să coordoneze şi să controleze programul? Acum aflăm că dacă nu primim verde pentru intrarea în spaţiul Schengen, vinovat ar fi Ponta (!?). Băsescu arată cu degetul acuzator spre CSM, spre justiţia care a făcut răul cel mare poporului şi, vezi Doamne, Bătrâna Europă ne lasă pe dinafara spaţiului Schengen. O diversiune de mari proporţii, pe cât de mare se anunţă dezastrul politic pentru regimul Băsescu! Amânarea admiterii în Schengen pune ştampila corupţiei şi a izolării pe o administraţie care nu poate trece primul test de încredere în faţa partenerilor din Uniunea Europeană.